un film pe zi

To Rome with Love (2012)

Sat, 15 Sep 2012 23:27:46 +0300

Pentru fanii lui e extraordinar că Woody Allen, la aproape 80 de ani, face în continuare filme și, mai mult, are încă destulă energie să și joace. De câțiva ani Woody e atras de Europa și orașele sale faimoase, turnând anual câte un film într-un alt oraș. Au fost Barcelona, Londra, Paris, iar acum e rândul Romei să găzduiască căutările și nevrozele persoanjelor lui Woody.

Într-o intersecție din aglomerata Romă, un polițist de circulație așezat pe un podium are o viziune de ansamblu asupra orașului și a poveștilor ce se nasc în mijlocul lui. Astfel cunoaștem o tânără americancă ce se îndrăgostește de un italian cu care plănuiește să se căsătorească, al cărui tată are o voce superbă de tenor pe care din păcate nu și-o poate folosi decât în duș. Tatăl americancei (Woody Allen) e un fost regizor de operă ce are o idee pe cât de absurdă, pe atât de practică. Mai cunoaștem un cuplu de însurăței din provincie a căror poveste e de fapt un remake al filmului lui Fellini, The White Sheik. O altă poveste îl are în centru pe un tânăr arhitect ce, îndrumat de spiritul unui arhitect bătrân ce pare a fi el însuși peste 40 de ani, se îndrăgostește de o actriță. Și printre toate aceste povești, anonimul Leopoldo (Roberto Benigni) e lovit subit și neașteptat de celebritate.

Dacă în You Will Meet a Tall Dark Stranger Woody punea problema agitației inutile a oamenilor care sfârșesc oricum prin a fi nefericiți, iar dacă în Midnight in Paris Woody, în continua luptă dintre realitate și fantezie, găsește drumul corect, în To Rome with Love nu există nicio idee, nicio întrebare, niciun motiv pentru care Allen să fi scris acest film. Ai senzația că a scos dintr-un sertar cu texte scrise de-a lungul timpului câteva sketchuri pe care le-a adaptat la Roma și le-a amestecat într-un scenariu.

Nu, To Rome with Love nu e o capodoperă, nu e nici măcar unul dintre filmele bune ale lui Woody Allen, dar e Woody Allen de la prima până la ultima replică. E amuzant și e proaspăt, chiar dacă e fără sens. Până la urmă, acest film e o promisiune că Woody Allen nu se oprește din făcut filme, așa că ne rămâne doar să sperăm ca la următorul film să fie mai inspirat.

The Amazing Spider-Man (2012)

Fri, 08 Jun 2012 15:14:00 +0300

După extraordinarul debut din Boy A și sensibila interpretare din Never Let Me Go, producătorii noii serii Spiderman au ajuns la concluzia că vulnerabilitatea pe care Andrew Garfield o aduce pe ecran e cea mai potrivită trăsătură pentru tânărul om păianjen, și bine au făcut.

Peter Parker (Andrew Garfield) e lăsat de părinții săi în grija unchiului și mătușii lui, după ce un pericol iminent le amenința într-o noapte existența. Crescând, Peter află că tatăl său lucra la un proiect științific de mare amploare. Mergând pe urmele tatălui său, ajunge să fie mușcat de un păianjen dintr-un laborator de testare și să capete o parte din trăsăturile arahnidelor. Diferite intrigi îl fac să ajungă treptat apărătorul mascat al New Yorkului. Filmul are umor, are acțiune, copiii și nu numai se vor bucura de fiecare apariție a lui Spiderman. Însă câștigul față de ecranizările anterioare e Andrew Garfield, a cărui emoție conduce filmul de la un capăt la altul. Fără el am avea un costum din spandex care se plimbă de colo colo agățându-se de clădiri, plonjând în gol și aruncând cu pânze de păianjen. Personajele secundare au, așa cum e normal pentru o bandă desenată, o singură trăsătură de caracter pregnantă bine interpretată de actori ca Martin Sherman, Sally Field, Denis Leary și Emma Stone.

The Amazing Spider-Man e o relansare a eroului păianjen, o relansare cu suflet și cu sensibilitate, dar cu la fel de multă acțiune și aventură ca în benzile desenate.

East of Eden (1955)

Thu, 07 Jun 2012 17:46:00 +0300

Când Steinbeck a fost invitat de regizorul Elia Kazan pe platourile de filmare unde se turna ecranizarea romanului său, East of Eden, scriitorul a exclamat entuziasmat că Dean este leit personajul imaginat de el, Cal Trask. Se pare că așa se scrie istoria, din incredibile întâlniri, la fel cum Tennessee Williams spunea că Brando e exact cum și-l imaginase pe Stanley Kowalski în A Streetcar Named Desire, montat pe Broadway de același Kazan. Singurul rol pe care Dean a apucat să-l vadă pe ecran înainte de a muri e și cel care rămâne ca cel mai profund și mai important din prea scurta lui carieră.

Cal Trask (James Dean) își iubește de mic tatăl, fermierul Adam Trask (Raymond Massey), dar acesta nu și-a arătat niciodată dragostea pentru fiul său. Nici încredere nu a avut în el, considerându-l pe celălalt fiu, Aron (Richard Davalos), viitorul conducător al fermei. Mitul biblic al lui Cain și Abel e transportat în perioada premergătoare primului război mondial, în California, unde implicarea Americii în război poate aduce câștiguri nebănuite celor care știu să speculeze transformările economice. Un rol important îl joacă în evoluția evenimentelor mama celor doi băieți care în tinerețe și-a părăsit bărbatul și familia. Stilul de joc inovator al lui Brando și-a pus puternic amprenta asupra tânărului Dean, care ai impresia din primele minute ale filmului că îl copiază. Însă personalitatea lui puternică iese la iveală pe măsură ce acțiunea se derulează și jocul lui Dean devine foarte personal. E ca o stea străluctioare ce a răsărit deasupra Edenului ce trebuie să se modifice, să evolueze. Lumina ei e capabilă să schimbe modul în care sunt construite rolurile în filme. Chiar dacă steaua lui Brando a reușit să ne lumineze drumul către punctul în care suntem astăzi, sclipirea lui Dean e la fel de importantă și de semnificativă.

East of Eden e o regăsire, o întoarcere către suflet, un nou început, lipsit de vina păcatelor anterioare. James Dean trăiește pe ecran așa cum puțini actori o fac, iar Elia Kazan se dovedește a fi una din marile călăuze a filmului american către modernitate.

The Rope (1948)

Thu, 07 Jun 2012 03:10:00 +0300

Pentru Hitchcock, celebru pentru suspansul creat din situațiile în care o bombă de care nu știe nimeni e gata să explodeze sau un secret periculos așteaptă să fie descoperit, tema piesei Rope a lui Patrick Hamilton e mai mult decât atrăgătoare, e chiar perfect potrivită stilului său.

Brandon Shaw (John Dall) și Phillip Morgan (Farley Granger), doi tineri aristocrați din New York, îl strangulează pe fostul lor coleg, David, urmând o teorie mai veche, indusă de profesorul lor Rupert Cadell (James Stewart), cum că oamenii superiori se ridică deasupra regulilor morale ale gloatei și au dreptul să comită omucidere. Cei doi ascund corpul lui David într-un cufăr din livingul apartamentului lui Brandon, unde organizează o petrecere la care sunt invitați chiar părinții lui David, iubita lui și fostul profesor Rupert. Totul pentru ca Brandon să se bucure într-un mod sinistru de realizarea crimei perfecte. Filmat numai din cadre lungi care dau senzația unei singure secvențe de la un capăt la altul, Rope seamănă cu o piesă de teatru. Acest efect de acțiune în timp real cumulat cu faptul că lada în care e ascuns David e aproape mereu în văzul publicului, construiește un suspans incredibil. Personajele principale sunt impecabil create de Dall, Granger și Stewart, dar și actorii din rolurile secundare se achită perfect de ce au de făcut. Calmul lui Brandon, agitația lui Phillip, bănuielile lui Rupert sunt corzile unui extraordinar instrument de creat tensiune. Iar textul e atât de bun, încât nu ratează nicio ocazie de a te face să te bucuri că știi mai mult decât știu personajele pe care le privești. Senzaționale sunt și scenele de-a șoarecele și pisica dintre Rupert și cei doi criminali, luate parcă din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski.

Rope e ca un manual de suspans, un ghid pentru orice cineast preocupat de acest tip de încordare, și o bucurie pentru spectatorii pasionați de thrillere. Și când, în plus, ataci tema credinței într-o superioritate ce îți dreptul să omori ființe umane, temă propusă tot de Crimă și pedeapsă, ai un film care te face să te gândești la cât îți dai voie să păcătuiești, considerând că ți se cuvine.

My Favorite Year (1982)

Wed, 06 Jun 2012 00:30:00 +0300

Doar dacă îți imaginezi ce ar putea să facă Peter O’Toole într-un rol de actor de teatru alcoolic, vedetă de film care n-a mai jucat de 20 de ani în fața unui public, speriat că e nevoit să apară într-un show televizat în direct și deja ești în extaz.

Alan Swann (Peter O’Toole), un actor încă faimos, dar cu o carieră în cădere, e invitat să apară într-un episod dintr-un show de televiziune. Însă la întâlnirea cu producătorul, scenariștii și vedeta emisiunii, King Kaiser (Joseph Bologna), Swann apare beat criță. Tânărul scenarist Benjy Stone (Mark Linn-Baker) e un fan înfocat al lui Swann și luptă ca acesta să nu fie dat afară, asumându-și să aibă grijă ca actorul să vină treaz la repetiții și în emisiune. Deși nu semnează regia și e doar producător executiv, Mel Brooks își imprimă stilul asupra filmului care seamănă foarte mult cu comediile scrise și regizate de el. Cine nu apreciază acest gen de umor nu va fi foarte încântat de personajele exagerate și situațiile la care trebuie să dai dovadă de multă indulgență ca să te amuzi. Însă deasupra stilului lui Brooks se ridică marele O’Toole, smulgând râsete cu un singur cuvânt sau chiar cu o simplă privire. Din păcate O’Toole nu e mereu în prim plan, realizatorii dezvoltând în paralel o comedie de caracter bazată pe un număr mare de personaje secundare care nu sunt prea amuzante.

My Favorite Year e o comedioară à la Mel Brooks în care sclipește ca o piatră rară unul dintre cei mai mari actori ai omenirii, trecând cu o ușurință uimitoare de la comedie la dramă, fermecând pe oricine îl privește.

The Green Mile (1999)

Tue, 05 Jun 2012 03:38:00 +0300

După succesul fenomenal cu The Shawshank Redemption, ce are la bază o poveste de Stephen King, în următorul său film Frank Darabont adaptează pentru ecran un roman scris de același faimos romancier. Lung ca o epopee, The Green Mile a fost un succes. Însă timpul ne arată că succesul de moment nu e de ajuns și că unele hituri pot ajunge să fie considerate demodate și supraestimate.

Paul Edgecomb (Paul Hanks, Dabs Greer) locuiește într-un azil de bătrâni. Un fragment cu Fred Astaire și Ginger Rogers îi trezește amintiri de pe vremea când era șeful unei închisori unde erau trimiși spre execuție condamnații la moarte. Întâmplarea ce îi marchează existența îl are ca protagonist pe uriașul John Coffey (Michael Clarke Duncan), un bărbat de culoare acuzat de omorârea a două fetițe. Speriat de întuneric, exagerat de sensibil, Coffey se dovedește a fi mai mult decât pare la prima vedere. Pentru lungimea sa de peste trei ore, filmul e o realizare extraordinară. Nici o secundă nu simți trecerea timpului, ba mai mult, ești mereu ținut în suspans și în continuă așteptare. Interpretările actoricești sunt excelente, de mare implicare și cu mult rafinament în cazul lui Hanks, mai puțin cea a lui Clarke Duncan, care înlocuiește sensibilitatea pe care ar trebui să o construiască din interior cu o mimică exagerată și prea puțin credibilă. Scenariul este perfect construit, alternând impecabil momentele tensionate cu cele comice, fantastice sau de emoție puternică, și dezvoltând personaje și povești paralele care se întrepătrund perfect. Totuși, filmul devine extrem de siropos spre final, când se clădește un plan emoțional de dragul emoției și a lacrimilor ușor de stors. Acest plan se sprijină pe o filozofie simplistă, ba chiar puerilă, care nu spune nimic mai mult decât că în lume există atât de mult rău, încât nici un salvator divin nu-l poate stârpi.

The Green Mile e o poveste magică, asemănătoare cu un basm, destul de explicită cât să fie înțeleasă și digerată de absolut toată lumea. Doar că, după peste trei ore de film, nici excelenta atmosferă din închisoarea uitată de lume, nici măiestria lui Tom Hanks nu-ți pot alunga sentimentul că această piatră splendid șlefuită e cam goală pe dinăuntru.

Ice Age: Continental Drift (2012)

Sun, 03 Jun 2012 20:49:00 +0300

La 10 ani după primul film din seria Ice Age, mamutul Manny, leneșul Sid și tigrul preistoric Diego sunt prinși într-o nouă aventură ce promite să le încerce forța de supraviețuire, ingeniozitatea și loialitatea, și să îi maturizeze în acest proces. Și dacă asta i-ar amuza și învăța pe copii principii de bază de abordare a vieții, misiunea s-ar putea numi îndeplinită.

Veverița Scrat, într-o continuă căutare de alune, stă la baza declanșării conflictului ce va pune în mișcare filmul. Fără să vrea, Scrat provoacă mișcarea de formare a continentelor care, desfăcând planeta în bucăți de pământ, îl desparte pe Manny de soția și fata lui. Alături de el ajung prietenii lui buni Sid și Diego și, aruncați în larg pe o bucată de gheață, trebuie să-și găsească împreună drumul înapoi spre casă. Filmul aduce în fața publicului personaje noi, din păcate nu foarte interesante și nici foarte amuzante. Nici umorul lui Sid nu e exploatat la maximum, iar povestea nu e deloc originală. Te aștepți la ceva nou care să te surprindă, dar te trezești că vezi o copie a Piraților din Caraibe, cu întâmplări și situații asemănătoare. Multitudinea de personaje nu foarte fermecătoare și care nu apucă să fie dezvoltate consumă din timpul în care creatorii s-ar fi putut concentra pe cei trei protagoniști pe care publicul seriei Ice Age îi îndrăgește și vrea să-i vadă în acțiune. Ar fi însă nedrept să spunem că filmul nu e amuzant și că îi lipsește acțiunea, dar, așa cum zic americanii, mai puțin ar fi putut fi mai mult. Mai puține personaje, mai puține momente siropoase, mai puține întâmplări neoriginale și neinteresante.

Ice Age: Continental Drift e un film animat cu pirați, gen care se pare că e foarte la modă în lumea producțiilor pentru copii, care se îndepărtează de ideea de epocă de gheață. Amuzantă și cu tâlc e povestea continentului evoluat Scratlantis, a cărui soartă stă tot în lăbuțele lui Scrat.

Five Deep Breaths (2003)

Sat, 02 Jun 2012 20:30:00 +0300

Atunci când te ai ca frații cu prietenul tău cel mai bun, când creșteți împreună, când vă formați împreună, când sunteți apropiați în cele mai intime momente, nici nu-ți imaginezi că va veni un moment când acea prietenie va fi testată, când loialitatea va cere un sacrificiu mult mai mare decât acela de a-ți sprijini prietenul care s-a îmbătat.

Mark (Anslem Richardson) o ajută pe Kwesi, o amică, să-și ia lucrurile din casa iubitului ei, pe care îl părăsește fiindcă o bate. Banny (Jamie Hector), prietenul lui Mark de o viață, vine și el cu ei. Totul pare o simplă formalitate, doar că Mark vrea și răzbunare, vrea să îi dea o lecție fostului iubit. Foarte repede se formează o gașcă ce caută bătaie cu orice preț. Felul în care regizorul american Seith Mann, pe atunci student absolvent, acum un reputat regizor de televiziune, conduce discursul despre intimate al filmului, îi dovedește din plin talentul și abilitatea de a construi și întreține tensiunea unui conflict. Intimitatea e surprinsă în mai multe ipostaze: cea dinte Kwesi și iubitul ei, necunoscută de așa-zișii bărbați gata de luptă, cea dintre Mark și Banny, care îl face pe Banny să meargă până la capăt pentru prietenul său, și o altă intimitate, care pune la îndoială miza conflictului.

Five Deep Breaths sunt acele respirații pe care trebuie să le iei înainte de a te oferi pradă impulsului, acel timp de gândire în care să pui la îndoială totul, căci, oricât de absurd i-ar părea cuiva implicat, există o latură intimă a oricărui om, neștiută nici de cel cu care și-a petrecut aproape toată viața.

North Atlantic (2010)

Fri, 01 Jun 2012 21:28:00 +0300

Atunci când știm despre un film că e inspirat dintr-un fapt real, parcă tot ce se întâmplă capătă alte dimensiuni, fiecare gest, fiecare acțiune capătă alte înțelesuri, grăitoare despre viața omenească. Parcă și creierul nostru e antrenat ca atunci când vede “bazat pe o poveste adevărată” la începutul unui film, să fie pregătit să trimită stimulii necesari pentru a ne emoționa, a crede în frumusețea ființei umane și a ne umple de speranță.

Hugo (Francisco Tavares) e un controlor de trafic aerian undeva în arhipelagul insulelor Azore. Într-una din serile obișnuite de lucru, pe radar apare un avion rătăcit în Atlanticul de Nord. Situația devine tragică atunci când pilotul își declară cantitatea de combustibil rămasă și Hugo o compară cu distanța la care avionul se află de țărm. Singurul ajutor poate veni din partea lui Hugo, unicul în măsură să intermedieze legătura dintre aeronava aflată în pericol și cei ce pot interveni. Ca în orice scurt-metraj, trebuie să existe o răsturnare, o rezolvare inedită, o soluție nebănuită sau un curs neașteptat de evenimente care să te atingă înainte de apariția genericului. Aici acea rezolvare nu e doar neașteptată, dar poartă în ea sentimentul de solidaritate a oamenilor și modul aproape bizar în care se nasc conexiuni între persoane necunoscute, conexiuni capabile de a transcende comunicarea formală, legând pentru totdeuna suflete între ele.

North Atlantic e muzica transpunerii simpatetice de care suntem capabili atunci când ne confruntăm cu o dramă adevărată, e cadoul pe care un om îl face unui necunoscut atunci când îi înțelege suferința.

Jerry Maguire (1996)

Fri, 01 Jun 2012 03:20:00 +0300

Jerry Maguire e dovada că și o comedie romantică se poate bucura de interpretări actoricești excepționale și de relații autentice între personaje. E adevărat că se operează cu teme de suprafață și cu mesaje motivaționale americane puerile, dar căldura pe care actorii o nasc și o emană nu are cum să nu te cucerească.

Jerry Maguire (Tom Cruise), un agent important al celor mai valoroși sportivi ai Statelor Unite, realizează că a ajuns să alerge după bani și succes, indiferent de implicațiile acțiunilor sale asupra celor pe care îi reprezintă. Cu alte cuvinte, realizează că își face treaba fără suflet. Singura persoană care îl susține și îl urmează pe noul lui drum e contabila Dorothy Boyd (Renée Zellweger), care e în secret îndrăgostită de el. Relația lor se conturează emoționant, condusă perfect de Cruise și Zellweger, o extraordinară reușită de distribuție. Amândoi sunt fermecători atât separat cât și împreună. Cuba Gooding Jr., în rolul lui Rod Tidwell, singurul sportiv rămas sub impresariatul lui Maguire, face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, creionând cu mult umor un fotbalist compulsiv obsedat de bani.

Jerry Maguire e redescoperirea acelei fărâme de suflet din lucrurile pe care cândva le-am iubit și apoi le-am luat de-a gata, așa cum poate fi ea arătată de un film adresat publicului american de rând. Optimismul indus e mai puțin fals atunci când niște actori excepționali dau viață personajelor și întâmplărilor ce le sunt destinate.

Code Blue (2011)

Wed, 30 May 2012 23:57:00 +0300

Un fapt pe care n-ai cum să-l ignori e că cele mai îndrăznețe filme apărute în ultimii ani aparțin femeilor regizoare. Aș îndrăzni să spun că se prefigurează o supremație a femeilor în lumea filmului. Filme independente, curajoase, încărcate emoțional, extrem de coerente, care te ating, sunt filme făcute de unele dintre cele mai bune regizoare ale momentului: Susanne Bier, Andrea Arnold, Lucía Puenzo, Claire Denis și, sub nicio formă în ultimul rând, Urszula Antoniak, regizoarea cunoscută cinefililor pentru Nothing Personal.

Marian (Bien de Moor) e o asistentă medicală mutată de curând într-un spital în care sunt îngrijiți muribunzi. Tot de curând s-a mutat și în noul apartament, spațios, luminos, dar foarte rece. Fără iubit, fără prieteni, Marian își oferă afecțiunea bolnavilor ce se pregătesc să părăsească această lume. Doar că instinctele, nevoile sexuale și emoționale rămân nesatisfăcute, bântuind-o. Filmul suprinde unele dintre cele mai frumoase și grăitoare imagini ale singurătății. Un bloc dintr-un complex de apartamente nou construit de la marginea orașului, proapăt populat, impersonal ca arthitectura acestui tip de construcții, cerul ce întâmpină grandios dar detașat peretele de sticlă al apartamentului și spitalul steril sunt elementele peisajului lui Marian. Singurele pulsații în care rezidă viață sunt cele ale muribunzilor dependenți de o ultimă alinare, pulsații din care se hrănește Marian. Însă acest înger blând, care face mai ușoară trecerea sufletelor dincolo, e condamnat să fie femeie, să simtă nevoia de a fi iubită, dorită, dominată.

Code Blue e un cântec al sfârșitului speranței, un cântec pe care îngerii îl cântă celui care, învingând prin abandon singurătatea vieții, e acum spălat de păcatele existenței. Îngerii îi iartă și pe cei slabi, cei singuri și nefericiți. Asta ne spune Urszula Antoniak într-unul dintre cele mai răvășitoare filme din ultima vreme.

Alfie (1966)

Tue, 29 May 2012 18:58:00 +0300

Romanul și piesa de teatru cu același nume, Alfie, scrise de Bill Naughton, au fost adaptate pentru marele ecran tot de Naughton în celebrul film cu Michael Caine din 1966, film refăcut cu câteva schimbări în 2004, avându-l în rolul principal pe Jude Law.

Alfie (Michael Caine) e un tânăr iresponsabil care crede că a înțeles cum funcționează viața și relațiile dintre oameni. Se consideră și un expert în mecanismele psihologice ale femeilor pe care le seduce cu ușurință și minimă implicare. Alfie nu are tact, nu știe să menajeze, de multe ori e mitocan, uneori e nevoit să mintă pentru a obține ce vrea, dar marea lui problemă e imposibilitatea de a se implica pe care o ascunde și față de el însuși. Se păcălește spunându-și că soluția la problemele vieții e să nu depinzi de nimeni, să nu te atașezi. În concepția lui, a te implica înseamnă a suferi. În jurul lui oamenii suferă, iubesc, sunt răniți, se bucură cât pot, cred în ceva, se dăruiesc cuiva. Doar el trece impasibil prin viață, hrănindu-se din ușurința și lipsa de discernământ cu care își alege și schimbă femeile. E nevoie de o crimă pentru a realiza că cel pe care îl omoară e el însuși, netrăindu-și viața. Deși în varianta din 2006 Alfie are mult mai mult farmec iar jocul lui Jude Law e mai modern și mai intens, varianta cu Caine e mai puțin clișeică iar consecințele vieții lui Alfie sunt mult mai dramatice și mai ancorate în lumea reală. Femeile lui Caine nu sunt la fel de frumoase ca ale lui Law, viața lui Alfie din ‘66 nu e un vis pe care să-l invidiezi, nici măcar la început, iar revelația mai puternică și mai profundă în prima variantă cinematografică.

Alfie e expresia dezorientării, a evitării obligațiilor vieții prin refuzarea responsabilizării, e un biet tânăr care nu și-a găsit încă drumul, un tânăr care, pariind pe iresponsabilitate, își pierde cel mai important lucru: împăcarea cu sine.

Crash (1996)

Tue, 29 May 2012 04:30:00 +0300

Cine îl știe pe Cronenberg știe că deviația, deraierea de la funcționarea oamenilor în limite normale, e o temă importantă a filmelor lui. Crash prezintă efectul obsesiilor sexuale asupra noastră, folosind ca pretext excitația sexuală pe care accidentele de mașină le-o cauzează anumitor indivizi. Interzis în unele țări, filmul a stârnit multe controverse datorită scenelor de sex ce au la bază o violență aproape morbidă.

În centrul acțiunii se află James Ballard (James Spader) și Catherine Ballard (Deborah Kara Unger), soț și soție, un cuplu a căror viață erotică a devenit monotonă și sunt nevoiți să apeleze și la alți parteneri pentru a fi satisfăcuți. Când James are un accident de mașină, îl cunoaște pe Vaughan (Elias Koteas), un bărbat cu o atracție bolnavă față de accidentele automobilistice mortale. Foarte important e că toată lumea în film e foarte excitată și are o poftă nebună de a face sex. Tot ce pe un om normal l-ar speria sau scârbi, pe protagoniști îi stârnește erotic. Povestea devine astfel forțată și neverosimilă. Nu fetișul e problema, ci felul în care e abordat. Dacă oprești sonorul, fără muzica stranie și fără să știi ce-și spun personajele, o să ai impresia că vezi un film erotic. Unul care e cam bizar pentru orice privitor pentru a fi stârnit în vreun fel.

Totuși Crash realizează ceva important. Prin inventarea unui fetiș inexistent, Cronenberg distanțează publicul, împiedicându-l să se identifice cu pasiunile personajelor, oferindu-i astfel ușurința și luciditatea de a observa cum nevoia continuă și neobosită a satisfacerii unui fetiș te atrage pe un drum extrem de periculos de pe care nu ai cum să te mai întorci.

To Catch a Thief (1955)

Sun, 27 May 2012 10:04:00 +0300

To Catch a Thief e a doua parte a proverbului englezesc “It takes a thief to catch a thief”, e nevoie de un hoț ca să prinzi un hoț, o poveste despre un hoț de diamante pe urmele unui alt hoț de diamante pe Riviera franceză.

Ce loc mai frumos pentru John Robie (Cary Grant) să se retragă după o carieră de furat de bijuterii decât la malul mării, în sudul Franței, într-o vilă cu o vie pe care să o îngrijească. Când însă la Nisa și în Cannes cineva începe să fure bijuterii folosind vechiul lui stil, poliția pornește pe urmele lui. Singura cale de a-și dovedi nevinovăția e să-l prindă pe hoț și să-l dea pe mâna legii. Prins între cursa pentru găsirea hoțului și aventura pe care i-o propune splendida bogătașă Frances (Grace Kelly), Robie trebuie să acționeze cu multă atenție. Expert al suspansului, Hitchcock te ține atent fără ca în film să se întâmple lucruri extraordinare. Ce îți ia ochii sunt imaginile superbe din Cannes, Nisa și Monaco și frumusețea răpitoare a lui Grace Kelly. Cel mai câștigat e cu siguranță directorul de imagine Robert Burks, care a avut de așezat lumina pe unii dintre cei mai frumoși actori și de surprins unele dintre cele mai pitorești locuri din lume.

To Catch a Thief e o plimbare pe Riviera franceză, o joacă de-a șoarecele și pisica, o călătorie în lumea luxoasă și pretențioasă a bogaților ce-și fac vacanțele pe malul francez al Mediteranei. Și ca visul să fie complet, problemele eroului sunt și cele care îi aduc în final iubirea perfectă.

Swimming with Sharks (1994)

Sat, 26 May 2012 20:51:00 +0300

Cu un an înainte de The Usual Suspects și Se7en, Kevin Spacey făcea deja un rol la fel de spectaculos și cel puțin la fel de greu ca cele două memorabile personaje ce l-au așezat în prima ligă a actorilor americani.

Proaspătul absolvent de facultate Guy (Frank Whaley) primește postul de asistent al producătorului executiv de la Keystone Pictures, Buddy Ackerman (Kevin Spacey). În industria filmului astfel de locuri de muncă în care slujești un personaj influent te pot face remarcat și îți pot oferi un statut important. Dar atunci când ai un șef nemilos și capricios ca Ackerman, care te tratează ca pe un nimic, situația se complică. Guy vrea și respect și succes, dar amândouă nu vin împreună. Începe și o relație cu producătoarea Dawn Lockard (Michelle Forbes) care îl ambiționează să-și înfrunte șeful până când Guy chiar o face, ținându-l ostatic în propria casă. Spacey strălucește ca un diamant, un diamant indestructibil și cu multe fațete. Jocul lui dă valoare filmului și ridică monoloagele scrise de regizorul George Huang la nivel de filozofie de viață. E o bucurie să îl urmărești și să îi sorbi fiecare cuvânt. Ideea că succesul se obține târându-te, înghițind mizeriile celor care l-au atins deja, e cea care domină disputa celor doi.

Swimming with Sharks e o îndemnare la conștientizarea propriilor noastre aspirații. Odată ce ai aflat ce vrei, Huang îți arată cum se obține, care e prețul și care sunt sacrificiile. Ce pare nedrept pentru un tânăr care vrea să fie respectat doar pentru că există, e o lege indestructibilă a unui sistem care te înalță doar după ce ai stat destul în genunchi.

The Science of Sleep (2006)

Sat, 26 May 2012 02:20:00 +0300

Clipul piesei Human Behaviour a lui Björk l-a făcut faimos pe Michel Gondry ca regizor de videoclipuri, aducându-i colaborări notabile cu artiști importanți ai industriei muzicale, iar filmul Eternal Sunshine of a Spotless Mind l-a consacrat și ca un valoros cineast. Dacă acolo, împreună cu scenaristul Charlie Kaufman, dezvolta ideea posibilității ștergerii amintirilor dăunătoare, în The Science of Sleep Gondry se adâncește și mai mult în psihicul uman, explorându-i visele.

Tânărul Stéphane (Gael García Bernal) se întoarce în Franța, la mama lui, după ce tatăl său divorțat moare de cancer. Din copilărie Stéphane a confundat întotdeauna lumea viselor, lume în care evenimentele de peste zi capătă proporții uriașe, cu viața reală. Din întâmplare Stéphane se împrietenește cu vecina lui de palier, Stéphanie (Charlotte Gainsbourg), o fire creativă cu care împărtășește același mod absurd de a se lăsa pradă imaginației creatoare. Nesigur, pesimist, neîndemânatic și trădat de confuzia dintre realitate și vis, Stéphane se pune în situații stânjenitoare care îl împiedică să lege o relație amoroasă cu Stéphanie. Nepriceperea, continua confuzie și furia rezultată sunt doar câteva din stările excepțional redate de García Bernal. Charlotte Gainsbourg e și ea perfectă în rol, interpretând cu sensibilitate contrapunctul realist al poveștii. Amețeala creată de Gondry din care nu mai înțelegi ce e real și ce e vis nu are scopul de te păcăli, cum o fac multe filme hollywoodiene pentru a-ți menține interesul, ci de a ne adânci în mintea derutată a lui Stéphane.

The Science of Sleep e o cufundare în interiorul nostru, acolo unde singurătatea, aspirațiile, dezastrele se plimbă libere, influențându-ne viața. Subtil Gondry mulțumește tragediilor fără de care creativitatea umană nu ar putea naște unele dintre cele mai frumoase creații. Victime ale propriilor noastre vise, ajungem în final salvați tot de ele, căci acolo și fericirea saltă liberă și nestăvilită.

Wristcutters: A Love Story (2006)

Thu, 24 May 2012 11:30:00 +0300

Inspirat dintr-o poveste a scriitorului israelian Etgar Keret, Wristcutters: A Love Story plasează o poveste de dragoste într-o lume paralelă unde ajung toți cei care se sinucid pe Pământ.

Zia (Patrick Fugit) e tânărul alături de care descoperim această lume după ce își taie venele. Singurul lucru de care îi pare rău e că și-a lăsat iubita în urmă pe Pământ. Noua lume seamană foarte mult cu lumea noastră, doar că e populată doar de sinucigași. Aflând că iubita lui s-a sinucis și ea, Zia pleacă în căutarea ei. Pe drum se împrietenește cu Eugene (Shea Whigham), un personaj croit după solistul de la Gogol Bordelo, și frumoasa Mikal (Shannyn Sossamon). Acțiunea e destul de banală. Se întâmplă tot felul de lucruri, dar sunt neimportante. Miza filmului e mică, parcă nu își propune nimic. Ideea unei lumi în care ajung sinucigașii nu e exploatată deloc. Nici măcar povestea de dragoste nu e dezvoltată. Dacă avem o fată frumoasă și eroul petrece timp cu ea, hop! și iubirea, fără însă a ne arăta ce îi atrage pe îndrăgostiți sau cum de se ajunge la dragoste.

Wristcutters: A Love Story e ca o nuvelă stranie care, citind-o, îți stârnește imaginația și vezi o lume ciudată și fascinantă cu personaje bizare ce te farmecă prin exotismul lor. Însă nici distribuirea lui Tom Waits nu reușește să dea culoare acestei nuvele plină de potențial, a cărei transpuneri pe ecran nu se desprinde din banal.

Beau Travail (1999)

Wed, 23 May 2012 16:36:00 +0300

Beau Travail e atât de diferit, de personal și de frumos încât nu poți să rămâi indiferent. Pe unii poate îi va enerva ritmul lent, lipsa unui conflict puternic și povestea fără răsturnări și fără prea multă acțiune, iar alții probabil vor fi impresionați de atmosferă, de imaginile superbe și de lumea interioară a personajului principal. Indiferent de aprecieri, filmul e unic prin tot ceea ce propune și e ca o simfonie de imagini și trăiri.

Sergentul major Galoup (Denis Levant) a lucrat pentru legiunea străină franceză în deșertul din Djibouti, Africa. Întors în Franța, Galoup își rememorează perioada petrecută în legiune. Amintirile sale includ exercițiile zilnice ale soldaților, relația amoroasă cu o localnică și conflictul cu nou venitul Gilles Sentain (Grégoire Colin). Galoup e invidios pe calitățile lui Sentain, sugerându-se subtil că ar putea exista chiar o atracție homosexuală pentru tânărul recrut. Din punct de vedere stilistic regizoarea Claire Denis creează o poetică a corpului uman suprapus peste peisajele aride ale deșertului și conturează o atmosferă de declin moral și spiritual a sergentului major Galoup. Denis Levant, cu trăsăturile sale pronunțate și expresive, dar și cu o capacitate extraordinară de stârnire a stărilor interioare, conduce perfect acest declin până în momentul final, o secvență metaforică de o expresivitate uluitoare.

Beau Travail e o simfonie a decăderii, o busolă care nu-ți mai arată nordul. Filmul e ca un dans, atât la propriu, prin coregrafia nevăzută a personajelor și a peisajelor, imprimată pe ecran de viziunea lui Claire Denis, cât și la figurat: un dans al vieții, al ambiției, al iubirii, care în final are ca unici parteneri omul și moartea.

Contempt (1963)

Tue, 22 May 2012 11:16:00 +0300

În franțuzește Le mépris, disprețul, adaptarea romanului lui Alberto Moravia e primul și ultimul film al lui Jean-Luc Godart făcut cu producători americani. Gândit ca un film cu buget mare, Contempt se folosește de imaginea superbei Brigitte Bardot și de corpul ei gol pentru a se vinde publicului larg. Cu toate astea Godart rămâne fidel stilului și convingerilor sale, oferind o notă tragică unei povești banale despre un cuplu care se destramă.

Fritz Lang (Fritz Lang) turnează în Italia un film despre Odiseea lui Homer, însă producătorul Jeremy Prokosch (Jack Palance) e nemulțumit de rezultate, așa că îl abordează pe scriitorul Paul Javal (Michel Piccoli) pentru a rescrie scenariul. Totul ar fi simplu dacă în poveste n-ar apărea splendida nevastă a lui Paul, blonda Camille (Brigitte Bardot). Relația ei cu Paul trece printr-un moment critic, alimentat și de întâlnirea cu Jeremy care îi face avansuri de față cu soțul ei. Sunt nelipsite convigerile lui Godart despre cinematografie și despre temele ce trebuie abordate în film, enunțate cu ajutorul personajului lui Fritz Lang, cât și mici trucuri legate de distanțarea publicului, cum ar fi câteva secvențe în care o cameră de filmat e orientată direct către spectatori. Imaginile sunt superbe, atât interioarele cât și peisajele pitorești de la Capri. Dacă eroii tragediilor antice erau confruntați cu soarta impusă de zei, eroul lui Godart, Paul, asemănat cu Ulise, are de înfruntat efectele propriilor alegeri. În aparență Camille e o răsfățată iar soțul ei o victimă, aici poate e de vină felul în care i-a condus Godart pe cei doi actori, însă Paul este cel care pune pe locul întâi interesul material, succesul, și nu relația cu soția lui.

Contempt e disprețul care omoară relații. Odată apărut nu mai poate fi alungat, iar dragostea se evaporă aproape instantaneu. Tragedia vine din faptul că eroul nu e în stare să-și recunoască greșeala în timp util. El are șansa să repare ce a greșit, oscilează mereu, dar nu o face. Iar disprețul e devastator.

Citizen Kane (1941)

Tue, 22 May 2012 03:26:00 +0300

Inspirat din viața faimosului publicist american William Randolph Hearst, Citizen Kane e primul film ca regizor al lui Orson Welles și e considerat de foarte mulți critici cel mai bun film făcut vreodată.

Charles Foster Kane (Orson Welles), unul dintre cei mai influenți oameni din America, un magnat ce trăia izolat în castelul său uriaș din Florida, moare singur în patul său, rostind înainte de a se stinge cuvântul “Rosebud”. Reporterul Jerry Thompson (William Alland), în încercarea de a găsi semnificația din spatele acestui ultim cuvânt, îi intervievează pe cei mai apropiați și importanți oameni din viața lui Kane. Din spusele lor aflăm povestea unui tânăr ce a început iubind oamenii și a sfârșit iubindu-se doar pe el, gonindu-i pe toți cei care i-au fost aproape. Folosind flashbackuri, având mai mulți naratori și astfel mai multe unghiuri subiective, inovând mixajul de sunet, mișcările și unghiurile camerei de filmat, utilizând suprapuneri fotografice pentru a avea adâncimea de câmp pe toată distanța cadrului, Welles revoluționează cinematografia din punct de vedere narativ și vizual, creând o capodoperă stilistică. Stilul este și cel care te ține atent, ajutat de lejeritatea cu care curge povestea, însă interpretările actoricești nu sunt uimitoare, iar unele personaje sunt lineare și le lipsește profunzimea.

Citizen Kane e una din pietrele de temelie ale cinematografiei americane și un deschizător de drumuri, aducând pe ecran tehnici din literatură, fotografie și radio, și cel mai răsunător debut din lumea filmului, un început de carieră senzațional pentru regizorul, actorul și scenaristul Orson Welles.