un film pe zi

                                                                                   by Andrei Runcanu
In fiecare zi vad un film si scriu despre el

The Grandmother (1970)

Există întâmplări în care nu contează cuvintele, nu contează ce și-au spus cei implicați, ci senzațiile trăite. De multe ori nu-ți amintești ce ți-a zis cineva într-un moment important, dar știi cum te-ai simțit, fiindcă impresia a fost atât de puternică încât replicile și-au pierdut importanța și s-au șters involuntar. The Grandmother e o astfel de întâmplare, o poveste a impresiilor.

Când avem de-a face cu David Lynch știm de la început că vor apărea elemente suprarealiste, transformări ale principiilor realității noastre în principii guvernate de alte reguli, absurde pentru noi dar logice în noua realitate, și tot felul de efecte care dau o notă ciudată, aproape grotescă, lumii prezentate. Latura monstruoasă a personajelor e redată în tușe groase, iar senzatiile amplificate și exagerate. Totul e însă justificat în The Grandmother, fiind povestea unui copil, iar copiii au o înclinație naturală către exagerări. Povestea e simplă: un copil cu niște părinți tiranici și isterici își găsește salvarea în bunică, care, ca orice bătrân, e mai aproape de sfârșitul inevitabil. Că în lumea lui Lynch oamenii apar din pământ ca niște plante, că băiețelul își plantează o bunică, o udă și o crește, că totul e întunecat și roșul sângeriu împreună cu sunetele înalte domină filmul nu te distrage deloc de la poveste. Din contră, ajută la crearea stărilor trăite de copil, iar benzile desenate definesc și mai bine caracterul fantastic al întâmplării. 

The Grandmother e ca o amintire, o amintire ce revine sub forma unui vis, am putea spune chiar coșmar, a unui copil ce și-a pierdut bunica salvatoare, atât de dragă și de utilă în copilăria dominată de agresivitatea distrugătoare a părinților.

  1. os-oso reblogged this from unfilmpezi
  2. unfilmpezi posted this
Comments
blog comments powered by Disqus