un film pe zi

One Day (2011)

E ciudat să te uiți la o dramă romantică așteptând să vezi ceva nou, să fie mai mult decât ceea ce pare la prima vedere, dar să te lovești de aceleași clișee. E poate la fel de stupid ca a te duce la un film de acțiune așteptând răspunsuri la întrebări existențiale. Și totuși, am sperat ca One Day să aducă ceva nou în tărâmul poveștilor de dragoste.

Emma (Anne Hathaway) și Dexter (Jim Sturgess) au o tentativă de a se culca împreună în ziua absolvirii liceului, pe data de 15 iulie 1988. Apoi vedem an de an unde se află fiecare în aceeași zi, pe 15 iulie. Sunt ani în care sunt buni prieteni, sunt ani în care dragostea iese la iveală și sunt ani de singurătate. Ca în viață, am putea spune, doar că viața are un dramatism imprevizibil iar când apar șabloanele chiar și ea devine neinteresantă. Arta ar trebui să fie o cristalizare sau deformare, după caz, a vieții în scopul transmiterii unui sentiment ce poartă după sine un mesaj. Când însă mesajul e pueril iar sentimentul e mărunt și fără profunzime, opera își pierde valoarea artistică și devine un simplu mecanism de declanșare a unor senzații. De-aceea se și numesc rețete, fiindcă operează cu niște ingrediente cunoscute și răsfolosite care asigură obținerea senzațiilor dorite. Anne Hathaway e o actriță dedicată și talentată care pune carne pe scheletul superficial al unei relații povestite din An în Paști dintre doi oameni frumoși născuți să-și fie suflet pereche.

One Day e o călătorie fără destinație. Ni se arată că viața e rea și nemiloasă, dar că în același timp suferința pe care ne-o rezervă e și cea care ne salvează, un clișeu neadevărat și doar în unele cazuri valabil care nu ne învață nimic despre noi sau despre existența noastră. 

El Mariachi (1992)

El Mariachi e primul film de lung metraj al lui Robert Rodriguez, faimos pentru bugetul său infim de 7000 de dolari americani și pentru faptul că l-a propulsat pe regizor în lumea Hollywoodului, transformându-l într-unul dintre cei mai cunoscuți creatori de filme horror combinate cu acțiune. 

El Mariachi (Carlos Gallardo) e un cântăreț la chitară ambulant, artă transmisă din tată în fiu în familia sa, care merge prin Mexic din oraș în oraș căutând baruri în care să lucreze. El ajunge în același orășel în care un criminal, Azul (Reinol Martinez), a evadat din închisoare și a venit să-l omoare pe influentul traficant de droguri Moco (Peter Marquardt). Amândoi sunt îmbrăcați în negru și duc cu ei o cutie de chitară, în care Azul are de fapt arme. Oamenii lui Moco îi confundă pe cei doi și astfel chitaristul ajunge să fie urmărit de asasini. Se înfiripă bineînțeles și o poveste de dragoste care mărește miza acțiunii. E adevărat că filmul e făcut cu foarte puțini bani, cu amatori și cu producție aproape inexistentă, dar asta se și vede. Peter Marquardt nu știe spaniolă și se vede; joacă clișeic și exagerat, la fel ca Reinol Martinez. Gallardo e singurul care își joacă decent personajul. Deși filmul e ca un episod dintr-un serial american prost din anii ‘70, felul în care e filmată și condusă povestea arată umorul și talentul lui Rodriguez de a construi momente de acțiune.

El Mariachi e un debut slab, cu multe momente care, în loc să te înspăimânte așa cum se intenționează, te fac să râzi de cât de ridicol și pueril sunt construite, dar e un debut fără de care Rodriguez nu ar fi azi un regizor de top, cu propriul stil și proprii fani.

Two Birds (2008)

Two Birds, cu titlul original în islandeză Smáfuglar, e genul de film la sfârșitul căruia îți e imposibil să ai vreo reacție. Are atâta candoare încât rămâi mut de uimire, nu-ți vine să crezi că ai fost martor la asemenea frumusețe umană.

Patru copii în jur de 14 ani, doi băieți și două fete, au ieșit la o plimbare. Sunt împărțiți în două cupluri, unul care se sărută de zor și unul în care băiatul e foarte timid și nu știe cum să se apropie de fată. Băiatul curajos, pentru a face lucrurile să funcționeze mai ușor pentru prietenul lui, îi duce pe toți la o petrecere cu tineri în jur de 30 de ani unde se bea alcool și se consumă droguri. Cei patru se droghează cu pastile și petrecerea începe. Ce se întâmplă cu perechea timidă e cutremurător, arătându-ne efectele devastatoare ale drogurilor. Cu toate astea regizorul Rúnar Rúnarsson creează o piesă sublimă de cinema, aducând pe ecran una dintre cele mai frumoase rezolvări văzute vreodată în film. Copiii actori joacă foarte curat situațiile prin care trec, încărcând cu o emoție extraordinară povestea.

Two Birds e un scurt-metraj pe care nu-l uiți niciodată, care îți dă speranța că inocența are puterea să depășească pericolele îngrozitoare la care sunt expuși copiii societății moderne.

3 Idiots (2009)

3 Idiots este cel mai bine vândut film de la Bollywood al tuturor timpurilor. Are elemente din toate genurile: comedie, dramă, musical, educativ, romantic. În esență e un film al devenirii și al maturizării transpuse într-un spectacol vizual, auditiv și emoțional.

La Imperial College of Engineering, o importantă universitate de inginerie, trei noi studenți formează o prietenie ce va dura ani de zile: habotnicul Raju (Sharman Joshi), pasionatul de fotografie Farhan (Madhavan) și nonconformistul Rancho (Aamir Khan). Acesta îl înfruntă din prima zi pe decanul Viru Sahastrabudhhe (Boman Irani), contestându-i mai târziu și metodele competitive de predare. De-a lungul a aproape trei ore cei trei prieteni trec prin nenumărate peripeții studențești. Rancho e un fel de rebel ce luptă împotriva unui sistem de învățământ competițional ce stresează, îndobitocește studenții și îi împinge de multe ori spre sinucidere. Cred că toate lecțiile posibile despre viață se află condensate în acest film, lecții de generozitate, de urmare a destinului, de descoperire a propriilor pasiuni, de educare a copiilor, de predare a unei materii studenților, de prietenie, toate acele adevăruri care din prea multă popularizare au devenit clișee care se enunță dar nu se aplică. Se trece prin aventuri, se cântă, se plânge, se dansează, e o explozie optimistă și colorată ce promovează cu naivitate frumusețea vieții.

3 Idiots e o reiterare a mottoului chaplinesc care ne îndeamnă să zâmbim chiar și în cele mai dificile momente, păcălindu-ne inima, așa cum fac cei trei protagoniști, că totul e bine. Orice infuzie abundentă de optimism are ceva fals și superficial, dar zâmbetul cu care te lasă face toți banii.

Never Let Me Go (2010)

Ecranizare a romanului omonim scris de Kazuo Ishiguro, cunoscut cinefililor pentru o celebră ecranizare, filmul Remains of the Day, Never Let Me Go e povestea unei lumi grăbite și neiertătoare în care fragilitatea vieții și a dragostei e mai vizibilă ca oriunde.

Kathy (Carey Mulligan) e o elevă a școlii Hailsham, unde sunt crescuți copii creați pentru a fi donatori de organe atunci când vor fi adulți. Cei norocoși mor de obicei după a treia donare, cam pe la 30 de ani, dar alții pier și mai repede. La Hailsham Kathy se îndrăgostește de Tommy (Andrew Garfield), dar între ei intervine Ruth (Keira Knightley), care îl vrea pe Tommy numai pentru ea. Lumea donatorilor e de fapt o copie accelerată a lumii noastre. Timpul fiind mai scurt, emoțiile se intensifică, dragostea nu mai are aer să respire, indivizii sunt mai derutați și mai speriați, iar inevitabilul sfârșit e mult mai prezent. Atmosfera creată superb de regizorul Mark Romanek și de compozitoarea Rachel Portman e răscolitoare, fiecare imagine și fiecare acord muzical poartă în ele semne ale efemerității vieții. Interpretările actorilor sunt sincere și emoționante, deși tipologiile sunt ușor clișeice și schematice. Ironia că niște oameni mor la 30 de ani pentru ca alții să trăiască peste 100 e o temă trecută în planul doi, filmul concentrându-se pe povestea unei iubiri în pericol de a nu se împlini.

Never Let Me Go e viața care ne fuge cu viteză printre degete, e iubirea care ne imploră să nu-i dăm drumul niciodată, e moartea care vine rece și necruțătoare să ne facă, așa cum zice filmul, compleți.

Loves of a Blonde (1965)

Dacă în România mileniului trei filmele despre strictețea regimului comunist au nevoie de fetuși însângerați pentru a convinge publicul, iată că în urmă cu aproape 50 de ani, în Cehia, în plin comunism, Miloš Forman țese cu delicatețe drama unei tinere muncitoare, sensibilizând audiența, nu șocând-o.

Andula (Hana Brejchová) lucrează într-o fabrică dintr-un oraș industrial de provincie. E tânără, simțurile i s-au deșteptat și vrea să trăiască o poveste de dragoste. Are un iubit care i-a dăruit un inel, dar care s-a făcut nevăzut. După un bal, Andula ajunge în camera pianistului Milda (Vladimír Pucholt), venit din Praga, care o ademenește în patul lui invintând-o să vină acasă la el să trăiască împreună. Andula îl crede și după o săptămână pleacă după el. Forman expune metehnele unui sistem care acuză și marginalizează femeile ce nu se oferă unui singur bărbat, sistem care obligă astfel bărbații să recurgă la înșelătorii pentru a ajunge în patul lor. Acest sistem misogin face victime în rândul fetelor naive, ca apoi tot el să le acuze că i-au căzut victime. Frumusețea filmului stă în simplitatea, naturalețea și sensibilitatea uluitoare cu care Forman conduce povestea Andulei în căutarea iubirii și siguranței.

Loves of a Blonde e neșansa unei generații de femei sortite să fie iubite păcălite, neveste la întâmplare și probabil amante din disperare. Miilor de femei din fabrici ce își doresc aproape toate o iubire sinceră și curată, care trăiesc fiecare povești asemănătoare Andulei, Forman le dedică un film care ne arată ce ființe sensibile și vulnerabile se află în spatele figurilor abătute și aparent indiferente din uzinele comuniste.

Roman Holiday (1953)

E aproape imposibil ca visul unor oameni obișnuiți de a întâlni sau chiar trăi o poveste de dragoste cu un membru al unei familii regale și dorința arzătoare a unora dintre aceștia din urmă de a se bucura măcar pentru puțin timp de o existență banală, lipsită de constrângerile etichetei regale, să se întâlnescă și să poată naște ceva durabil. Uneori însă, și dacă durează doar o zi, e ca o minune ce luminează întreaga viață.

Prințesa Ann (Audrey Hepburn) e într-un tur de vizitare a capitalelor Europei. După Londra și Paris, Înălțimea Sa ajunge la Roma. Sătulă de toate întâlnirile și toate activitățile, tânăra prințesă fuge din ambasadă. Amețită de sedativele pe care tocmai le primise de la medicul ei, Ann adoarme pe o bancă, de unde e culeasă și dusă acasă de ziaristul Joe Bradley (Gregory Peck), care încă nu realizează pe cine adăpostește. Lui Ann i se împlinește dorința de a vedea orașul prin ochii unui om obișnuit, iar Joe e foarte aproape de un articol extraordinar. Doar că dragostea îi lovește pe cei doi. Audrey Hepburn, într-un prim rol important, e atât de frumoasă și fermecătoare încât luminează ecranul, iar candoarea cu care își înzestrează personajul o fac de neuitat. Deși e o poveste de dragoste, sunt mai multe scene comice decât romantice, salvând filmul de la pericolul de a deveni siropos. E adevărat ca e de multe ori neverosimilă, dar e neimportant, filmul funcționând ca fantezie, nu ca studiu al realității.

Roman Holiday e într-adevăr o vacanță, o vacanță de la viața obișnuită, de la îndatoririle zilnice, de la cursul ei firesc. Pentru Ann o evadare, pentru Joe o întâlnire fabuloasă, Roman Holiday aduce iubirea imposibilă, feerică, și la Roma.

The Purple Rose of Cairo (1985)

Ce sublimă e fantezia și cât de binefăcătoare e ea vieții sortite nefericirii! În nenumărate filme discursul lui Woody Allen e că viața e un șir de întâmplări nefericite care în final nu are niciun sens și că singura escapadă și revoltă pe care ne-o putem permite e prin intermediul fanteziei. Însă niciunde discursul lui nu a fost mai explicit, iar dragostea lui pentru film mai vizibilă.

Cecilia (Mia Farrow) e o femeie săracă și nefericită din New Jersey al cărei soț vicios și abuziv și-a pierdut locul de muncă din cauza Marii Depresiuni. Singura ei bucurie sunt filmele de la cinematograf și lumea perfectă pe care o proiectează. Într-o perioadă de maximă tristețe Cecilia vede de nenumărate ori același film, The Purple Rose of Cairo, până când, într-o seară, personajul romantic Tom Baxter iese din film și intră în viața reală, declarându-i dragoste eternă Ceciliei. Ce urmează e una dintre cele mai bune, mai frumoase, mai poetice și mai inteligente scrieri ale lui Woody. Jocul pirandellian de-a personajele ireale care trec granița scenei intrând în lumea reală, depășindu-și limitele impuse de scenariu și căpătând o viață care nu le aparține e pus în pagină cu umorul și subtilitatea tipică lui Woody Allen. Vulnerabilitatea Ceciliei, adorația cu care privește tot ce ține de lumea filmului, sensibilitatea și dorința ardentă de a iubi și a fi iubită sunt redate teribil de emoționant de Mia Farrow.

The Purple Rose of Cairo e o sublimă declarație de dragoste a lui Woody Allen pentru magia cinematografului. Chiar dacă mulți consideră finalul nefericit, iubirea Ceciliei rămânând neîmplinită, cred că în viziunea lui Woody asupra lumii nu putea exista un final mai fericit. Nu dragostea perfectă dar irealizabilă dintre un bărbat și o femeie, posibilă doar în filme, stă în centrul poveștii lui Allen, ci iubirea pentru cinema, acest mediu salvator dătător de fantezii și escapade din real, atât de necesar pentru viețile noastre umbrite de nefericire.

Some Like It Hot (1959)

Travestiul în teatru e folosit de sute de ani atât pentru efect comic cât și pentru efect dramatic, dar comediile cu bărbați deghizați în femei au avut mereu mare succes. Când nu unul, ci doi bărbați se deghizează în femei și aceștia sunt Jack Lemmon și Tony Curtis, iar lângă ei se află una dintre cele mai strălucitoare femei, Marilyn Monroe, succesul e răsunător.

În Chicago în timpul Prohibiției Joe (Tony Curtis) și Jerry (Jack Lemmon), un saxofonist și un contrabasist de duzină, asistă la o reglare de conturi între niște mafioți. Martori la o crimă pe care nu trebuia să o vadă, cei doi sunt nevoiți să se ascundă, iar cea mai la îndemână soluție e să intre într-o trupă de instrumentiste care pleacă într-un turneu în Florida. Astfel Joe și Jerry devin Josephine și Daphne și se alătură instrumentistelor. Când însă în trupă apare splendida Sugar (Marilyn Monroe), o fată ce visează la o iubire cu un milionar, Josephine devine din când în când și Junior, multimilionarul care deține compania Shell Oil. Regia lui Billy Wilder pune perfect în valoare comicul situațiilor, farmecul și umorul lui Jack Lemmon, puterea de seducție a lui Tony Curtis  și magnetismul incredibil al superbei Marilyn.

Some Like It Hot e o comedie cu deghizări și peripeții destul de ușurică în ceea ce privește scenariul, dar farmecul celor trei protagoniști și ușurința cu care aceștia trec prin viață l-au făcut să fie unul dintre cele mai iubite filme americane.

Cat on a Hot Tin Roof (1958)

Cat on a Hot Tin Roof e una dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale lui Tennessee Williams și vorbește despre minciuni, lăcomie, moarte și sexualitate. Deși Williams nu a fost mulțumit de adaptarea pentru ecran a piesei sale fiindcă s-a renunțat la aluziile homosexuale și al treilea act a fost schimbat pentru a împăca doi protagoniști, filmul rămâne o extraordinară critică la adresa societății burgheze și a falsității pe care o propagă.

Brick Pollitt (Paul Newman) e fiul cel mic al magnatului Big Daddy Pollitt (Burl Ives). Fost jucător de fotbal, Brick e acum un alcoolic care nu vrea să facă copii cu soția lui, frumoasa Maggie Pollitt (Elizabeth Taylor). E aniversarea de 65 de ani a lui Big Daddy și familia s-a strâns la conacul acestuia: Brick cu Maggie și Gooper cu Mae, fiul cel mare și soția sa. Motivul pentru care au venit cu toții de fapt e că Big Daddy e pe moarte, Gooper și Mae vor să moștenească ei proprietatea, iar Maggie l-a târât pe Brick la petrecere pentru a nu-i lăsa pe cei doi să le ia casa și terenul. Tensiunile dintre membrii familiei ating cote maxime și adevărurile ies la iveală. E un moment al destăinuirilor și al eliberării frustrărilor acumulate de-a lungul anilor. Paul Newman e senzațional în rolul lui Brick, la fel și Elizabeth Taylor. Cu toate că varianta pentru ecran e mai optimistă și reconciliantă față de piesa originală, moartea și lispa dragostei se dovedesc la fel de devastatoare.

Cat on a Hot Tin Roof e renașterea unei familii, renaștere produsă de moarte și de adevăr. Lăsând adevărul să iasă la iveală e singurul mod prin care un om se poate maturiza, înainta în viață și pregăti pentru moarte.