un film pe zi

Un fapt pe care n-ai cum să-l ignori e că cele mai îndrăznețe filme apărute în ultimii ani aparțin femeilor regizoare. Aș îndrăzni să spun că se prefigurează o supremație a femeilor în lumea filmului. Filme independente, curajoase, încărcate emoțional, extrem de coerente, care te ating, sunt filme făcute de unele dintre cele mai bune regizoare ale momentului: Susanne Bier, Andrea Arnold, Lucía Puenzo, Claire Denis și, sub nicio formă în ultimul rând, Urszula Antoniak, regizoarea cunoscută cinefililor pentru Nothing Personal.

Marian (Bien de Moor) e o asistentă medicală mutată de curând într-un spital în care sunt îngrijiți muribunzi. Tot de curând s-a mutat și în noul apartament, spațios, luminos, dar foarte rece. Fără iubit, fără prieteni, Marian își oferă afecțiunea bolnavilor ce se pregătesc să părăsească această lume. Doar că instinctele, nevoile sexuale și emoționale rămân nesatisfăcute, bântuind-o. Filmul suprinde unele dintre cele mai frumoase și grăitoare imagini ale singurătății. Un bloc dintr-un complex de apartamente nou construit de la marginea orașului, proapăt populat, impersonal ca arthitectura acestui tip de construcții, cerul ce întâmpină grandios dar detașat peretele de sticlă al apartamentului și spitalul steril sunt elementele peisajului lui Marian. Singurele pulsații în care rezidă viață sunt cele ale muribunzilor dependenți de o ultimă alinare, pulsații din care se hrănește Marian. Însă acest înger blând, care face mai ușoară trecerea sufletelor dincolo, e condamnat să fie femeie, să simtă nevoia de a fi iubită, dorită, dominată.

Code Blue e un cântec al sfârșitului speranței, un cântec pe care îngerii îl cântă celui care, învingând prin abandon singurătatea vieții, e acum spălat de păcatele existenței. Îngerii îi iartă și pe cei slabi, cei singuri și nefericiți. Asta ne spune Urszula Antoniak într-unul dintre cele mai răvășitoare filme din ultima vreme.

Romanul și piesa de teatru cu același nume, Alfie, scrise de Bill Naughton, au fost adaptate pentru marele ecran tot de Naughton în celebrul film cu Michael Caine din 1966, film refăcut cu câteva schimbări în 2004, avându-l în rolul principal pe Jude Law.

Alfie (Michael Caine) e un tânăr iresponsabil care crede că a înțeles cum funcționează viața și relațiile dintre oameni. Se consideră și un expert în mecanismele psihologice ale femeilor pe care le seduce cu ușurință și minimă implicare. Alfie nu are tact, nu știe să menajeze, de multe ori e mitocan, uneori e nevoit să mintă pentru a obține ce vrea, dar marea lui problemă e imposibilitatea de a se implica pe care o ascunde și față de el însuși. Se păcălește spunându-și că soluția la problemele vieții e să nu depinzi de nimeni, să nu te atașezi. În concepția lui, a te implica înseamnă a suferi. În jurul lui oamenii suferă, iubesc, sunt răniți, se bucură cât pot, cred în ceva, se dăruiesc cuiva. Doar el trece impasibil prin viață, hrănindu-se din ușurința și lipsa de discernământ cu care își alege și schimbă femeile. E nevoie de o crimă pentru a realiza că cel pe care îl omoară e el însuși, netrăindu-și viața. Deși în varianta din 2006 Alfie are mult mai mult farmec iar jocul lui Jude Law e mai modern și mai intens, varianta cu Caine e mai puțin clișeică iar consecințele vieții lui Alfie sunt mult mai dramatice și mai ancorate în lumea reală. Femeile lui Caine nu sunt la fel de frumoase ca ale lui Law, viața lui Alfie din ‘66 nu e un vis pe care să-l invidiezi, nici măcar la început, iar revelația mai puternică și mai profundă în prima variantă cinematografică.

Alfie e expresia dezorientării, a evitării obligațiilor vieții prin refuzarea responsabilizării, e un biet tânăr care nu și-a găsit încă drumul, un tânăr care, pariind pe iresponsabilitate, își pierde cel mai important lucru: împăcarea cu sine.

Cine îl știe pe Cronenberg știe că deviația, deraierea de la funcționarea oamenilor în limite normale, e o temă importantă a filmelor lui. Crash prezintă efectul obsesiilor sexuale asupra noastră, folosind ca pretext excitația sexuală pe care accidentele de mașină le-o cauzează anumitor indivizi. Interzis în unele țări, filmul a stârnit multe controverse datorită scenelor de sex ce au la bază o violență aproape morbidă.

În centrul acțiunii se află James Ballard (James Spader) și Catherine Ballard (Deborah Kara Unger), soț și soție, un cuplu a căror viață erotică a devenit monotonă și sunt nevoiți să apeleze și la alți parteneri pentru a fi satisfăcuți. Când James are un accident de mașină, îl cunoaște pe Vaughan (Elias Koteas), un bărbat cu o atracție bolnavă față de accidentele automobilistice mortale. Foarte important e că toată lumea în film e foarte excitată și are o poftă nebună de a face sex. Tot ce pe un om normal l-ar speria sau scârbi, pe protagoniști îi stârnește erotic. Povestea devine astfel forțată și neverosimilă. Nu fetișul e problema, ci felul în care e abordat. Dacă oprești sonorul, fără muzica stranie și fără să știi ce-și spun personajele, o să ai impresia că vezi un film erotic. Unul care e cam bizar pentru orice privitor pentru a fi stârnit în vreun fel.

Totuși Crash realizează ceva important. Prin inventarea unui fetiș inexistent, Cronenberg distanțează publicul, împiedicându-l să se identifice cu pasiunile personajelor, oferindu-i astfel ușurința și luciditatea de a observa cum nevoia continuă și neobosită a satisfacerii unui fetiș te atrage pe un drum extrem de periculos de pe care nu ai cum să te mai întorci.

To Catch a Thief e a doua parte a proverbului englezesc “It takes a thief to catch a thief”, e nevoie de un hoț ca să prinzi un hoț, o poveste despre un hoț de diamante pe urmele unui alt hoț de diamante pe Riviera franceză.

Ce loc mai frumos pentru John Robie (Cary Grant) să se retragă după o carieră de furat de bijuterii decât la malul mării, în sudul Franței, într-o vilă cu o vie pe care să o îngrijească. Când însă la Nisa și în Cannes cineva începe să fure bijuterii folosind vechiul lui stil, poliția pornește pe urmele lui. Singura cale de a-și dovedi nevinovăția e să-l prindă pe hoț și să-l dea pe mâna legii. Prins între cursa pentru găsirea hoțului și aventura pe care i-o propune splendida bogătașă Frances (Grace Kelly), Robie trebuie să acționeze cu multă atenție. Expert al suspansului, Hitchcock te ține atent fără ca în film să se întâmple lucruri extraordinare. Ce îți ia ochii sunt imaginile superbe din Cannes, Nisa și Monaco și frumusețea răpitoare a lui Grace Kelly. Cel mai câștigat e cu siguranță directorul de imagine Robert Burks, care a avut de așezat lumina pe unii dintre cei mai frumoși actori și de surprins unele dintre cele mai pitorești locuri din lume.

To Catch a Thief e o plimbare pe Riviera franceză, o joacă de-a șoarecele și pisica, o călătorie în lumea luxoasă și pretențioasă a bogaților ce-și fac vacanțele pe malul francez al Mediteranei. Și ca visul să fie complet, problemele eroului sunt și cele care îi aduc în final iubirea perfectă.

Cu un an înainte de The Usual Suspects și Se7en, Kevin Spacey făcea deja un rol la fel de spectaculos și cel puțin la fel de greu ca cele două memorabile personaje ce l-au așezat în prima ligă a actorilor americani.

Proaspătul absolvent de facultate Guy (Frank Whaley) primește postul de asistent al producătorului executiv de la Keystone Pictures, Buddy Ackerman (Kevin Spacey). În industria filmului astfel de locuri de muncă în care slujești un personaj influent te pot face remarcat și îți pot oferi un statut important. Dar atunci când ai un șef nemilos și capricios ca Ackerman, care te tratează ca pe un nimic, situația se complică. Guy vrea și respect și succes, dar amândouă nu vin împreună. Începe și o relație cu producătoarea Dawn Lockard (Michelle Forbes) care îl ambiționează să-și înfrunte șeful până când Guy chiar o face, ținându-l ostatic în propria casă. Spacey  strălucește ca un diamant, un diamant indestructibil și cu multe fațete. Jocul lui dă valoare filmului și ridică monoloagele scrise de regizorul George Huang la nivel de filozofie de viață. E o bucurie să îl urmărești și să îi sorbi fiecare cuvânt. Ideea că succesul se obține târându-te, înghițind mizeriile celor care l-au atins deja, e cea care domină disputa celor doi.

Swimming with Sharks e o îndemnare la conștientizarea propriilor noastre aspirații. Odată ce ai aflat ce vrei, Huang îți arată cum se obține, care e prețul și care sunt sacrificiile. Ce pare nedrept pentru un tânăr care vrea să fie respectat doar pentru că există, e o lege indestructibilă a unui sistem care te înalță doar după ce ai stat destul în genunchi.

Clipul piesei Human Behaviour a lui Björk l-a făcut faimos pe Michel Gondry ca regizor de videoclipuri, aducându-i colaborări notabile cu artiști importanți ai industriei muzicale, iar filmul Eternal Sunshine of a Spotless Mind l-a consacrat și ca un valoros cineast. Dacă acolo, împreună cu scenaristul Charlie Kaufman, dezvolta ideea posibilității ștergerii amintirilor dăunătoare, în The Science of Sleep Gondry se adâncește și mai mult în psihicul uman, explorându-i visele.

Tânărul Stéphane (Gael García Bernal) se întoarce în Franța, la mama lui, după ce tatăl său divorțat moare de cancer. Din copilărie Stéphane a confundat întotdeauna lumea viselor, lume în care evenimentele de peste zi capătă proporții uriașe, cu viața reală. Din întâmplare Stéphane se împrietenește cu vecina lui de palier, Stéphanie (Charlotte Gainsbourg), o fire creativă cu care împărtășește același mod absurd de a se lăsa pradă imaginației creatoare. Nesigur, pesimist, neîndemânatic și trădat de confuzia dintre realitate și vis, Stéphane se pune în situații stânjenitoare care îl împiedică să lege o relație amoroasă cu Stéphanie. Nepriceperea, continua confuzie și furia rezultată sunt doar câteva din stările excepțional redate de García Bernal. Charlotte Gainsbourg e și ea perfectă în rol, interpretând cu sensibilitate contrapunctul realist al poveștii. Amețeala creată de Gondry din care nu mai înțelegi ce e real și ce e vis nu are scopul de te păcăli, cum o fac multe filme hollywoodiene pentru a-ți menține interesul, ci de a ne adânci în mintea derutată a lui Stéphane.

The Science of Sleep e o cufundare în interiorul nostru, acolo unde singurătatea, aspirațiile, dezastrele se plimbă libere, influențându-ne viața. Subtil Gondry mulțumește tragediilor fără de care creativitatea umană nu ar putea naște unele dintre cele mai frumoase creații. Victime ale propriilor noastre vise, ajungem în final salvați tot de ele, căci acolo și fericirea saltă liberă și nestăvilită.

Inspirat dintr-o poveste a scriitorului israelian Etgar Keret, Wristcutters: A Love Story plasează o poveste de dragoste într-o lume paralelă unde ajung toți cei care se sinucid pe Pământ.

Zia (Patrick Fugit) e tânărul alături de care descoperim această lume după ce își taie venele. Singurul lucru de care îi pare rău e că și-a lăsat iubita în urmă pe Pământ. Noua lume seamană foarte mult cu lumea noastră, doar că e populată doar de sinucigași. Aflând că iubita lui s-a sinucis și ea, Zia pleacă în căutarea ei. Pe drum se împrietenește cu Eugene (Shea Whigham), un personaj croit după solistul de la Gogol Bordelo, și frumoasa Mikal (Shannyn Sossamon). Acțiunea e destul de banală. Se întâmplă tot felul de lucruri, dar sunt neimportante. Miza filmului e mică, parcă nu își propune nimic. Ideea unei lumi în care ajung sinucigașii nu e exploatată deloc. Nici măcar povestea de dragoste nu e dezvoltată. Dacă avem o fată frumoasă și eroul petrece timp cu ea, hop! și iubirea, fără însă a ne arăta ce îi atrage pe îndrăgostiți sau cum de se ajunge la dragoste.

Wristcutters: A Love Story e ca o nuvelă stranie care, citind-o, îți stârnește imaginația și vezi o lume ciudată și fascinantă cu personaje bizare ce te farmecă prin exotismul lor. Însă nici distribuirea lui Tom Waits nu reușește să dea culoare acestei nuvele plină de potențial, a cărei transpuneri pe ecran nu se desprinde din banal.

Beau Travail e atât de diferit, de personal și de frumos încât nu poți să rămâi indiferent. Pe unii poate îi va enerva ritmul lent, lipsa unui conflict puternic și povestea fără răsturnări și fără prea multă acțiune, iar alții probabil vor fi impresionați de atmosferă, de imaginile superbe și de lumea interioară a personajului principal. Indiferent de aprecieri, filmul e unic prin tot ceea ce propune și e ca o simfonie de imagini și trăiri.

Sergentul major Galoup (Denis Levant) a lucrat pentru legiunea străină franceză în deșertul din Djibouti, Africa. Întors în Franța, Galoup își rememorează perioada petrecută în legiune. Amintirile sale includ exercițiile zilnice ale soldaților, relația amoroasă cu o localnică și conflictul cu nou venitul Gilles Sentain (Grégoire Colin). Galoup e invidios pe calitățile lui Sentain, sugerându-se subtil că ar putea exista chiar o atracție homosexuală pentru tânărul recrut. Din punct de vedere stilistic regizoarea Claire Denis creează o poetică a corpului uman suprapus peste peisajele aride ale deșertului și conturează o atmosferă de declin moral și spiritual a sergentului major Galoup. Denis Levant, cu trăsăturile sale pronunțate și expresive, dar și cu o capacitate extraordinară de stârnire a stărilor interioare, conduce perfect acest declin până în momentul final, o secvență metaforică de o expresivitate uluitoare.

Beau Travail e o simfonie a decăderii, o busolă care nu-ți mai arată nordul. Filmul e ca un dans, atât la propriu, prin coregrafia nevăzută a personajelor și a peisajelor, imprimată pe ecran de viziunea lui Claire Denis, cât și la figurat: un dans al vieții, al ambiției, al iubirii, care în final are ca unici parteneri omul și moartea.

În franțuzește Le mépris, disprețul, adaptarea romanului lui Alberto Moravia e primul și ultimul film al lui Jean-Luc Godart făcut cu producători americani. Gândit ca un film cu buget mare, Contempt se folosește de imaginea superbei Brigitte Bardot și de corpul ei gol pentru a se vinde publicului larg. Cu toate astea Godart rămâne fidel stilului și convingerilor sale, oferind o notă tragică unei povești banale despre un cuplu care se destramă.

Fritz Lang (Fritz Lang) turnează în Italia un film despre Odiseea lui Homer, însă producătorul Jeremy Prokosch (Jack Palance) e nemulțumit de rezultate, așa că îl abordează pe scriitorul Paul Javal (Michel Piccoli) pentru a rescrie scenariul. Totul ar fi simplu dacă în poveste n-ar apărea splendida nevastă a lui Paul, blonda Camille (Brigitte Bardot). Relația ei cu Paul trece printr-un moment critic, alimentat și de întâlnirea cu Jeremy care îi face avansuri de față cu soțul ei. Sunt nelipsite convigerile lui Godart despre cinematografie și despre temele ce trebuie abordate în film, enunțate cu ajutorul personajului lui Fritz Lang, cât și mici trucuri legate de distanțarea publicului, cum ar fi câteva secvențe în care o cameră de filmat e orientată direct către spectatori. Imaginile sunt superbe, atât interioarele cât și peisajele pitorești de la Capri. Dacă eroii tragediilor antice erau confruntați cu soarta impusă de zei, eroul lui Godart, Paul, asemănat cu Ulise, are de înfruntat efectele propriilor alegeri. În aparență Camille e o răsfățată iar soțul ei o victimă, aici poate e de vină felul în care i-a condus Godart pe cei doi actori, însă Paul este cel care pune pe locul întâi interesul material, succesul, și nu relația cu soția lui.

Contempt e disprețul care omoară relații. Odată apărut nu mai poate fi alungat, iar dragostea se evaporă aproape instantaneu. Tragedia vine din faptul că eroul nu e în stare să-și recunoască greșeala în timp util. El are șansa să repare ce a greșit, oscilează mereu, dar nu o face. Iar disprețul e devastator.

Inspirat din viața faimosului publicist american William Randolph Hearst, Citizen Kane e primul film ca regizor al lui Orson Welles și e considerat de foarte mulți critici cel mai bun film făcut vreodată.

Charles Foster Kane (Orson Welles), unul dintre cei mai influenți oameni din America, un magnat ce trăia izolat în castelul său uriaș din Florida, moare singur în patul său, rostind înainte de a se stinge cuvântul “Rosebud”. Reporterul Jerry Thompson (William Alland), în încercarea de a găsi semnificația din spatele acestui ultim cuvânt, îi intervievează pe cei mai apropiați și importanți oameni din viața lui Kane. Din spusele lor aflăm povestea unui tânăr ce a început iubind oamenii și a sfârșit iubindu-se doar pe el, gonindu-i pe toți cei care i-au fost aproape. Folosind flashbackuri, având mai mulți naratori și astfel mai multe unghiuri subiective, inovând mixajul de sunet, mișcările și unghiurile camerei de filmat, utilizând suprapuneri fotografice pentru a avea adâncimea de câmp pe toată distanța cadrului, Welles revoluționează cinematografia din punct de vedere narativ și vizual, creând o capodoperă stilistică. Stilul este și cel care te ține atent, ajutat de lejeritatea cu care curge povestea, însă interpretările actoricești nu sunt uimitoare, iar unele personaje sunt lineare și le lipsește profunzimea.

Citizen Kane e una din pietrele de temelie ale cinematografiei americane și un deschizător de drumuri, aducând pe ecran tehnici din literatură, fotografie și radio, și cel mai răsunător debut din lumea filmului, un început de carieră senzațional pentru regizorul, actorul și scenaristul Orson Welles.

E ciudat să te uiți la o dramă romantică așteptând să vezi ceva nou, să fie mai mult decât ceea ce pare la prima vedere, dar să te lovești de aceleași clișee. E poate la fel de stupid ca a te duce la un film de acțiune așteptând răspunsuri la întrebări existențiale. Și totuși, am sperat ca One Day să aducă ceva nou în tărâmul poveștilor de dragoste.

Emma (Anne Hathaway) și Dexter (Jim Sturgess) au o tentativă de a se culca împreună în ziua absolvirii liceului, pe data de 15 iulie 1988. Apoi vedem an de an unde se află fiecare în aceeași zi, pe 15 iulie. Sunt ani în care sunt buni prieteni, sunt ani în care dragostea iese la iveală și sunt ani de singurătate. Ca în viață, am putea spune, doar că viața are un dramatism imprevizibil iar când apar șabloanele chiar și ea devine neinteresantă. Arta ar trebui să fie o cristalizare sau deformare, după caz, a vieții în scopul transmiterii unui sentiment ce poartă după sine un mesaj. Când însă mesajul e pueril iar sentimentul e mărunt și fără profunzime, opera își pierde valoarea artistică și devine un simplu mecanism de declanșare a unor senzații. De-aceea se și numesc rețete, fiindcă operează cu niște ingrediente cunoscute și răsfolosite care asigură obținerea senzațiilor dorite. Anne Hathaway e o actriță dedicată și talentată care pune carne pe scheletul superficial al unei relații povestite din An în Paști dintre doi oameni frumoși născuți să-și fie suflet pereche.

One Day e o călătorie fără destinație. Ni se arată că viața e rea și nemiloasă, dar că în același timp suferința pe care ne-o rezervă e și cea care ne salvează, un clișeu neadevărat și doar în unele cazuri valabil care nu ne învață nimic despre noi sau despre existența noastră. 

El Mariachi e primul film de lung metraj al lui Robert Rodriguez, faimos pentru bugetul său infim de 7000 de dolari americani și pentru faptul că l-a propulsat pe regizor în lumea Hollywoodului, transformându-l într-unul dintre cei mai cunoscuți creatori de filme horror combinate cu acțiune. 

El Mariachi (Carlos Gallardo) e un cântăreț la chitară ambulant, artă transmisă din tată în fiu în familia sa, care merge prin Mexic din oraș în oraș căutând baruri în care să lucreze. El ajunge în același orășel în care un criminal, Azul (Reinol Martinez), a evadat din închisoare și a venit să-l omoare pe influentul traficant de droguri Moco (Peter Marquardt). Amândoi sunt îmbrăcați în negru și duc cu ei o cutie de chitară, în care Azul are de fapt arme. Oamenii lui Moco îi confundă pe cei doi și astfel chitaristul ajunge să fie urmărit de asasini. Se înfiripă bineînțeles și o poveste de dragoste care mărește miza acțiunii. E adevărat că filmul e făcut cu foarte puțini bani, cu amatori și cu producție aproape inexistentă, dar asta se și vede. Peter Marquardt nu știe spaniolă și se vede; joacă clișeic și exagerat, la fel ca Reinol Martinez. Gallardo e singurul care își joacă decent personajul. Deși filmul e ca un episod dintr-un serial american prost din anii ‘70, felul în care e filmată și condusă povestea arată umorul și talentul lui Rodriguez de a construi momente de acțiune.

El Mariachi e un debut slab, cu multe momente care, în loc să te înspăimânte așa cum se intenționează, te fac să râzi de cât de ridicol și pueril sunt construite, dar e un debut fără de care Rodriguez nu ar fi azi un regizor de top, cu propriul stil și proprii fani.

Two Birds, cu titlul original în islandeză Smáfuglar, e genul de film la sfârșitul căruia îți e imposibil să ai vreo reacție. Are atâta candoare încât rămâi mut de uimire, nu-ți vine să crezi că ai fost martor la asemenea frumusețe umană.

Patru copii în jur de 14 ani, doi băieți și două fete, au ieșit la o plimbare. Sunt împărțiți în două cupluri, unul care se sărută de zor și unul în care băiatul e foarte timid și nu știe cum să se apropie de fată. Băiatul curajos, pentru a face lucrurile să funcționeze mai ușor pentru prietenul lui, îi duce pe toți la o petrecere cu tineri în jur de 30 de ani unde se bea alcool și se consumă droguri. Cei patru se droghează cu pastile și petrecerea începe. Ce se întâmplă cu perechea timidă e cutremurător, arătându-ne efectele devastatoare ale drogurilor. Cu toate astea regizorul Rúnar Rúnarsson creează o piesă sublimă de cinema, aducând pe ecran una dintre cele mai frumoase rezolvări văzute vreodată în film. Copiii actori joacă foarte curat situațiile prin care trec, încărcând cu o emoție extraordinară povestea.

Two Birds e un scurt-metraj pe care nu-l uiți niciodată, care îți dă speranța că inocența are puterea să depășească pericolele îngrozitoare la care sunt expuși copiii societății moderne.

3 Idiots este cel mai bine vândut film de la Bollywood al tuturor timpurilor. Are elemente din toate genurile: comedie, dramă, musical, educativ, romantic. În esență e un film al devenirii și al maturizării transpuse într-un spectacol vizual, auditiv și emoțional.

La Imperial College of Engineering, o importantă universitate de inginerie, trei noi studenți formează o prietenie ce va dura ani de zile: habotnicul Raju (Sharman Joshi), pasionatul de fotografie Farhan (Madhavan) și nonconformistul Rancho (Aamir Khan). Acesta îl înfruntă din prima zi pe decanul Viru Sahastrabudhhe (Boman Irani), contestându-i mai târziu și metodele competitive de predare. De-a lungul a aproape trei ore cei trei prieteni trec prin nenumărate peripeții studențești. Rancho e un fel de rebel ce luptă împotriva unui sistem de învățământ competițional ce stresează, îndobitocește studenții și îi împinge de multe ori spre sinucidere. Cred că toate lecțiile posibile despre viață se află condensate în acest film, lecții de generozitate, de urmare a destinului, de descoperire a propriilor pasiuni, de educare a copiilor, de predare a unei materii studenților, de prietenie, toate acele adevăruri care din prea multă popularizare au devenit clișee care se enunță dar nu se aplică. Se trece prin aventuri, se cântă, se plânge, se dansează, e o explozie optimistă și colorată ce promovează cu naivitate frumusețea vieții.

3 Idiots e o reiterare a mottoului chaplinesc care ne îndeamnă să zâmbim chiar și în cele mai dificile momente, păcălindu-ne inima, așa cum fac cei trei protagoniști, că totul e bine. Orice infuzie abundentă de optimism are ceva fals și superficial, dar zâmbetul cu care te lasă face toți banii.

Ecranizare a romanului omonim scris de Kazuo Ishiguro, cunoscut cinefililor pentru o celebră ecranizare, filmul Remains of the Day, Never Let Me Go e povestea unei lumi grăbite și neiertătoare în care fragilitatea vieții și a dragostei e mai vizibilă ca oriunde.

Kathy (Carey Mulligan) e o elevă a școlii Hailsham, unde sunt crescuți copii creați pentru a fi donatori de organe atunci când vor fi adulți. Cei norocoși mor de obicei după a treia donare, cam pe la 30 de ani, dar alții pier și mai repede. La Hailsham Kathy se îndrăgostește de Tommy (Andrew Garfield), dar între ei intervine Ruth (Keira Knightley), care îl vrea pe Tommy numai pentru ea. Lumea donatorilor e de fapt o copie accelerată a lumii noastre. Timpul fiind mai scurt, emoțiile se intensifică, dragostea nu mai are aer să respire, indivizii sunt mai derutați și mai speriați, iar inevitabilul sfârșit e mult mai prezent. Atmosfera creată superb de regizorul Mark Romanek și de compozitoarea Rachel Portman e răscolitoare, fiecare imagine și fiecare acord muzical poartă în ele semne ale efemerității vieții. Interpretările actorilor sunt sincere și emoționante, deși tipologiile sunt ușor clișeice și schematice. Ironia că niște oameni mor la 30 de ani pentru ca alții să trăiască peste 100 e o temă trecută în planul doi, filmul concentrându-se pe povestea unei iubiri în pericol de a nu se împlini.

Never Let Me Go e viața care ne fuge cu viteză printre degete, e iubirea care ne imploră să nu-i dăm drumul niciodată, e moartea care vine rece și necruțătoare să ne facă, așa cum zice filmul, compleți.

Dacă în România mileniului trei filmele despre strictețea regimului comunist au nevoie de fetuși însângerați pentru a convinge publicul, iată că în urmă cu aproape 50 de ani, în Cehia, în plin comunism, Miloš Forman țese cu delicatețe drama unei tinere muncitoare, sensibilizând audiența, nu șocând-o.

Andula (Hana Brejchová) lucrează într-o fabrică dintr-un oraș industrial de provincie. E tânără, simțurile i s-au deșteptat și vrea să trăiască o poveste de dragoste. Are un iubit care i-a dăruit un inel, dar care s-a făcut nevăzut. După un bal, Andula ajunge în camera pianistului Milda (Vladimír Pucholt), venit din Praga, care o ademenește în patul lui invintând-o să vină acasă la el să trăiască împreună. Andula îl crede și după o săptămână pleacă după el. Forman expune metehnele unui sistem care acuză și marginalizează femeile ce nu se oferă unui singur bărbat, sistem care obligă astfel bărbații să recurgă la înșelătorii pentru a ajunge în patul lor. Acest sistem misogin face victime în rândul fetelor naive, ca apoi tot el să le acuze că i-au căzut victime. Frumusețea filmului stă în simplitatea, naturalețea și sensibilitatea uluitoare cu care Forman conduce povestea Andulei în căutarea iubirii și siguranței.

Loves of a Blonde e neșansa unei generații de femei sortite să fie iubite păcălite, neveste la întâmplare și probabil amante din disperare. Miilor de femei din fabrici ce își doresc aproape toate o iubire sinceră și curată, care trăiesc fiecare povești asemănătoare Andulei, Forman le dedică un film care ne arată ce ființe sensibile și vulnerabile se află în spatele figurilor abătute și aparent indiferente din uzinele comuniste.

E aproape imposibil ca visul unor oameni obișnuiți de a întâlni sau chiar trăi o poveste de dragoste cu un membru al unei familii regale și dorința arzătoare a unora dintre aceștia din urmă de a se bucura măcar pentru puțin timp de o existență banală, lipsită de constrângerile etichetei regale, să se întâlnescă și să poată naște ceva durabil. Uneori însă, și dacă durează doar o zi, e ca o minune ce luminează întreaga viață.

Prințesa Ann (Audrey Hepburn) e într-un tur de vizitare a capitalelor Europei. După Londra și Paris, Înălțimea Sa ajunge la Roma. Sătulă de toate întâlnirile și toate activitățile, tânăra prințesă fuge din ambasadă. Amețită de sedativele pe care tocmai le primise de la medicul ei, Ann adoarme pe o bancă, de unde e culeasă și dusă acasă de ziaristul Joe Bradley (Gregory Peck), care încă nu realizează pe cine adăpostește. Lui Ann i se împlinește dorința de a vedea orașul prin ochii unui om obișnuit, iar Joe e foarte aproape de un articol extraordinar. Doar că dragostea îi lovește pe cei doi. Audrey Hepburn, într-un prim rol important, e atât de frumoasă și fermecătoare încât luminează ecranul, iar candoarea cu care își înzestrează personajul o fac de neuitat. Deși e o poveste de dragoste, sunt mai multe scene comice decât romantice, salvând filmul de la pericolul de a deveni siropos. E adevărat ca e de multe ori neverosimilă, dar e neimportant, filmul funcționând ca fantezie, nu ca studiu al realității.

Roman Holiday e într-adevăr o vacanță, o vacanță de la viața obișnuită, de la îndatoririle zilnice, de la cursul ei firesc. Pentru Ann o evadare, pentru Joe o întâlnire fabuloasă, Roman Holiday aduce iubirea imposibilă, feerică, și la Roma.

Ce sublimă e fantezia și cât de binefăcătoare e ea vieții sortite nefericirii! În nenumărate filme discursul lui Woody Allen e că viața e un șir de întâmplări nefericite care în final nu are niciun sens și că singura escapadă și revoltă pe care ne-o putem permite e prin intermediul fanteziei. Însă niciunde discursul lui nu a fost mai explicit, iar dragostea lui pentru film mai vizibilă.

Cecilia (Mia Farrow) e o femeie săracă și nefericită din New Jersey al cărei soț vicios și abuziv și-a pierdut locul de muncă din cauza Marii Depresiuni. Singura ei bucurie sunt filmele de la cinematograf și lumea perfectă pe care o proiectează. Într-o perioadă de maximă tristețe Cecilia vede de nenumărate ori același film, The Purple Rose of Cairo, până când, într-o seară, personajul romantic Tom Baxter iese din film și intră în viața reală, declarându-i dragoste eternă Ceciliei. Ce urmează e una dintre cele mai bune, mai frumoase, mai poetice și mai inteligente scrieri ale lui Woody. Jocul pirandellian de-a personajele ireale care trec granița scenei intrând în lumea reală, depășindu-și limitele impuse de scenariu și căpătând o viață care nu le aparține e pus în pagină cu umorul și subtilitatea tipică lui Woody Allen. Vulnerabilitatea Ceciliei, adorația cu care privește tot ce ține de lumea filmului, sensibilitatea și dorința ardentă de a iubi și a fi iubită sunt redate teribil de emoționant de Mia Farrow.

The Purple Rose of Cairo e o sublimă declarație de dragoste a lui Woody Allen pentru magia cinematografului. Chiar dacă mulți consideră finalul nefericit, iubirea Ceciliei rămânând neîmplinită, cred că în viziunea lui Woody asupra lumii nu putea exista un final mai fericit. Nu dragostea perfectă dar irealizabilă dintre un bărbat și o femeie, posibilă doar în filme, stă în centrul poveștii lui Allen, ci iubirea pentru cinema, acest mediu salvator dătător de fantezii și escapade din real, atât de necesar pentru viețile noastre umbrite de nefericire.

Travestiul în teatru e folosit de sute de ani atât pentru efect comic cât și pentru efect dramatic, dar comediile cu bărbați deghizați în femei au avut mereu mare succes. Când nu unul, ci doi bărbați se deghizează în femei și aceștia sunt Jack Lemmon și Tony Curtis, iar lângă ei se află una dintre cele mai strălucitoare femei, Marilyn Monroe, succesul e răsunător.

În Chicago în timpul Prohibiției Joe (Tony Curtis) și Jerry (Jack Lemmon), un saxofonist și un contrabasist de duzină, asistă la o reglare de conturi între niște mafioți. Martori la o crimă pe care nu trebuia să o vadă, cei doi sunt nevoiți să se ascundă, iar cea mai la îndemână soluție e să intre într-o trupă de instrumentiste care pleacă într-un turneu în Florida. Astfel Joe și Jerry devin Josephine și Daphne și se alătură instrumentistelor. Când însă în trupă apare splendida Sugar (Marilyn Monroe), o fată ce visează la o iubire cu un milionar, Josephine devine din când în când și Junior, multimilionarul care deține compania Shell Oil. Regia lui Billy Wilder pune perfect în valoare comicul situațiilor, farmecul și umorul lui Jack Lemmon, puterea de seducție a lui Tony Curtis  și magnetismul incredibil al superbei Marilyn.

Some Like It Hot e o comedie cu deghizări și peripeții destul de ușurică în ceea ce privește scenariul, dar farmecul celor trei protagoniști și ușurința cu care aceștia trec prin viață l-au făcut să fie unul dintre cele mai iubite filme americane.

Cat on a Hot Tin Roof e una dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale lui Tennessee Williams și vorbește despre minciuni, lăcomie, moarte și sexualitate. Deși Williams nu a fost mulțumit de adaptarea pentru ecran a piesei sale fiindcă s-a renunțat la aluziile homosexuale și al treilea act a fost schimbat pentru a împăca doi protagoniști, filmul rămâne o extraordinară critică la adresa societății burgheze și a falsității pe care o propagă.

Brick Pollitt (Paul Newman) e fiul cel mic al magnatului Big Daddy Pollitt (Burl Ives). Fost jucător de fotbal, Brick e acum un alcoolic care nu vrea să facă copii cu soția lui, frumoasa Maggie Pollitt (Elizabeth Taylor). E aniversarea de 65 de ani a lui Big Daddy și familia s-a strâns la conacul acestuia: Brick cu Maggie și Gooper cu Mae, fiul cel mare și soția sa. Motivul pentru care au venit cu toții de fapt e că Big Daddy e pe moarte, Gooper și Mae vor să moștenească ei proprietatea, iar Maggie l-a târât pe Brick la petrecere pentru a nu-i lăsa pe cei doi să le ia casa și terenul. Tensiunile dintre membrii familiei ating cote maxime și adevărurile ies la iveală. E un moment al destăinuirilor și al eliberării frustrărilor acumulate de-a lungul anilor. Paul Newman e senzațional în rolul lui Brick, la fel și Elizabeth Taylor. Cu toate că varianta pentru ecran e mai optimistă și reconciliantă față de piesa originală, moartea și lispa dragostei se dovedesc la fel de devastatoare.

Cat on a Hot Tin Roof e renașterea unei familii, renaștere produsă de moarte și de adevăr. Lăsând adevărul să iasă la iveală e singurul mod prin care un om se poate maturiza, înainta în viață și pregăti pentru moarte.

Three Colors: Red e ultimul film din Trilogia Culorilor lui Kieslowski, reprezentând a treia culoare din drapelul Franței și propunându-și ca temă principală al treilea cuvânt din mottoul Revoluției Franceze, fraternitatea. Poate cel mai complex dintre cele trei filme, Roșu îmbină trecutul cu prezentul, șansa cu predestinarea și apropierea cu alienarea mai mult ca niciodată.

Valentine (Irene Jacob) e studentă la Geneva, iar în timpul liber lucrează ca model în reclame sau prezentări de modă. Iubitul ei e mereu plecat, călătorind prin Europa. După ce într-o seară lovește cu mașina un câine și îi contactează stăpânul, Valentine îl cunoaște pe judecătorul pensionat Joseph Kern (Jean-Louis Trintignant), care, interceptând anumite frecvențe radio, ascultă convorbirile telefonice ale vecinilor săi. Intrigată de comportamentul lui dar și de viziunea sa cinică asupra vieții, Valentine revine în casa lui Kern. Kieslowski se abate și de data asta de la tema propusă, deși atinge problema relaționării dintre membrii unei comunități și dintre oameni în general, alegând să vorbească despre întâlnire, despre șansă și despre recurența destinelor în istorie. Cu toții trăim cam aceleași vieți, aproape previzibile, deși uneori șansa intervine schimbând destinul anumitor indivizi. Ca și în Albastru sau în Roșu, protagoniștii sunt ancorați în trecut, doar că aici apare eliberarea, lacrimile din final curgând pentru viitor, pentru o nouă viață, desprindere sugerată și de sticla bătrânelului care cade în tomberon spărgând trecutul în cioburi.

Three Colors: Red e finalul unei trilogii și promisiunea că greutatea suferințelor trecutului poate fi dată jos de pe umeri, îmbrățisând o viață nouă. Această renaștere, ne spune Kieslowski, ține mai mult de șansă decât de puterea noastră de a ne croi destinul. Dar când imaginea din final se suprapune peste cea din primele scene ale filmului nu poți să nu te întrebi dacă norocul salvator nu era de fapt predestinare.

Three Colors: White, cu titlul original in poloneză Trzy kolory: Bialy, e al doilea film din Trilogia Culorilor lui Kieslowski. Chiar dacă tema principală este cea declarată, egalitatea, cu înțelesul de egalitate a șanselor, filmul este despre cu totul altceva. Începi să crezi că povestea cu cele trei culori și cu mottoul cu trei cuvinte e doar un pretext pentru Kieslowski să se folosească de sprijinul producătorilor francezilor pentru a-și produce filmele.

În Paris franțuzoaica Dominique (Julie Delpy) îl dă în judecată pe soțul ei polonez, frizerul Karol Karol (Zbigniew Zamachowski), cerând divorțul pe motiv că bărbatul ei nu-și îndeplinește îndatoririle sexuale. Dominique câștigă procesul iar Karol ajunge pe străzi, fiind nevoit să cerșească pentru a putea supraviețui. Întâlnirea cu un alt polonez îl ajută să se întoarcă în Varșovia, unde șansele de reușită nu sunt egale și unde, într-o epocă post-comunistă, cine știe să profite de capitalismul proaspăt instalat poate ajunge repede bogat. Cam atât despre egalitate. În rest Alb e despre o iubire obsesivă ce naște sete de răzbunare și unde satisfacția izbânzii e la fel de dureroasă ca înfrângerea. Doar că, oricât de bine ar fi condusă și jucată povestea, lipsește sarea și piperul. Seamănă cu o comedie neagră dar nu se râde mai deloc, însă nici nu excelează în suspans, mister, acțiune sau poezie. Răsturnările de situație, muzica excepțională a lui Preisner și farmecul lui Zamachowski sunt cele care te țin atent și încântat de film.

Three Colors: White e partea a doua a unei imposibile declarații de independență. Oricât am încerca să reciclăm trecutul, așa cum o fac bătrâneii cu sticlele, sperând la o viață nouă, fără suferințe, realizăm că mereu va fi ceva ce ne va împiedica să ne desprindem. Rămâne de văzut în filmul ce încheie Trilogia Culorilor dacă Krzysztof Kieslowski consideră aceasă ancorare benefică sau nu existenței omenești.

Trilogia Trois couleurs a regizorului polonez Krzysztof Kieslowski are ca titluri culorile steagului francez și e formată din trei filme ce reprezintă cele trei idealuri din mottoul Republicii Franceze: libertate, egalitate, fraternitate. Bleu e primul film din trilogie și are ca temă libertatea emoțională și imposibilitatea de a o atinge.

Soțul și fetița lui Julie (Juliette Binoche) mor într-un accident de mașină. Rămasă fără nimic, Julie vrea să renunțe la viață dar nu are puterea să o facă, așa că renunță la a mai trăi atașată emoțional. Vinde tot, păstrează doar o lustră cu bucăți albastre de sticlă și se mută din conacul în care locuia înainte. În încercarea de a încheia absolut toate socotelile cu fosta viață, se culcă cu cel mai apropiat coleg al fostului ei soț, care era de mult timp îndrăgostit de ea. Julie nu vrea să ia viața de la capăt, vrea doar să nu se mai lege afectiv de nimeni și de nimic, simțind ce suferință adâncă poate produce pierderea celor apropiați. Albastrul din film e de fapt imposibilitatea libertății, e legătura cu trecutul și ancorarea emoțională în el. Dacă tema e libertatea, motivul principal e muzica, cu ajutorul căreia Kieslowski redă armonia afectivă a vieții omenești și imposibilitatea de a trăi singular. Vulnerabilă și frumoasă, Juliette Binoche își compune rolul din stări intense de melancolie ce umplu tăcerile cu o muzică a sufletului.

Trois couleurs: Bleu e muzica armonioasă a iubirii dintre oameni, a nevoii de apropiere și afecțiune. Sublim din toate punctele de vedere, filmul lui Kieslowski e ca o mângâiere adusă inimilor rănite și ca o poezie despre iubire redată de cei mai frumoși ochi pe cea mai frumoasă muzică pentru toți ceilalți.

Dovada că societatea modernă trece printr-o criză a diferențelor de rasă și de convingeri religioase e că toată lumea e cu garda sus și că cel mai mic semn de posibilă discriminare poate avea efecte dezastruoase.

Nedal (Rodney Afif) se află împreună cu soția lui și fata lor de 18 ani într-un Mercedes pe o șosea națională, în drum spre locul unde urmează să-și petreacă vacanța. Sunt opriți la un moment dat de niște soldați care, după ce îl legitimează pe Nedal, îl anunță că se află pe teritoriul armatei australiene, într-o zonă interzisă oricărui civil. În loc să fie cooperanți, soldații sunt agresivi, mai ales că Nedal e de origine iraniană. Regizorul și scenaristul Ben Phelps conduce perfect instaurarea pericolului, încât te trezești dintr-odată în mijlocul unui conflict nedrept și ireparabil din care nu se poate ieși decât cu forța. Dialogurile sunt excelente, replicile sunt realiste și tăioase, iar interpretările foarte credibile. Povestea e condensată și efectul este uluitor.

Checkpoint e un scurt-metraj care ne arată ceva ce zace ascuns în noi, de multe ori fără să o recunoaștem: teama că un membru al unei alte rase sau religii ne poate pune în pericol viața. Acest gând ascuns, această tensiune ce apare la vederea unui om diferit ne face nu doar mai precauți decât e cazul, ci chiar mai periculoși decât posibilii noștri agresori.

Faces e probabil primul film care dărâmă mitul familiei americane perfecte și a stilului de viață american prezentat în mai toate filmele din anii ‘60. Cu o cruzime nemaivăzută Cassavetes disecă viața familială arătându-i imperfecțiunile, lăsându-ne îngroziți de câtă nefericire și neîmplinire poate ascunde un cuplu aparent fericit.

Richard Frost (John Marley) se oprește pe la prostituata Jeannie Rapp (Gena Rowlands) în drumul său spre casă. Când ajunge acasă, îl vedem alături de soția lui, Maria (Lynn Carlin). Surprindem mici neînțelegeri legate de mâncare, sex și umor și deducem că cei doi sunt de fapt incompatibili, și chiar atunci când realizăm asta, Richard anunță că vrea să divorțeze, o sună pe Jeannie și pleacă să se întâlnească cu ea. Maria iese și ea în oraș împreună cu alte soții nefericite și agață un tânăr hippiot, Chet (Seymour Cassel), pe care îl aduc acasă. În prima parte filmul e greu de urmărit din cauza multitudinii de stări prin care trec personajele, uneori forțate, alteori repetitive și redundante, însă a doua parte te înlemnește în fața ecranului. Stările protagoniștilor, mai ales în momentele dramatice, sunt incredibil de puternice și de adevărate. Ai senzația că nu ai mai văzut așa ceva în vreun film și te întrebi cum pot actorii să fie atât de sinceri și atât de pătrunși de poveste. Nefericirea și ruptura, imposibilitatea creării unei legături invadează filmul ca un cancer și ucid orice urmă de optimism.

Faces e o radiografie deprimantă a vieții familiale a unei societăți învățată să consume fără să construiască nimic uman și solid. John Cassavetes a fost un geniu care a știut să folosească stilul cinéma vérité pentru a înlătura orice clișeu despre viață și a o prezenta așa cum e, bântuită de blestemul nefericirii.

Ivanovo detstvo, în traducere Copilăria lui Ivan, e primul film de lung-metraj al lui Andrei Tarkovsky. Într-o perioadă în care peste tot cinematografia se reinventa, în care se teoretiza despre rostul și scopul ei, în care se descoperea ce teme sunt importante și trebuie abordate în film, precum și mijloacele pentru a le exprima, Tarkovsky vine cu o viziune ce va aduce filmului poezie și spiritualitate.

Ivan (Nikolay Burlyaev), un puști de 12 ani, apare ud și murdar într-o tabără rusească de pe frontul de est din al doilea război mondial, refuză să se identifice și cere să vorbească cu un superior. Insolența sa e justificată când aflăm că băiatul lucrează ca spion pentru armata rusească, având misiuni de recunoaștere în taberele germane. Aflăm și că nemții i-au ucis familia și acum Ivan își dorește mai mult decât orice să se răzbune, făcând totul ca să rămână pe front. În paralel mai sunt prezentate poveștile unor militari din tabăra rusească, povești despre viață, moarte și dragoste. Viziunea poetică susținută de peisajele superbe ale viselor și amintirilor lui Ivan, dar și de imaginile umede și sumbre ale războiului, completată de referințele religioase și de mișcările camerei și a personajelor, naște un stil cinematografic ce îl așează pe Tarkovsky printre marii creatori de cinema ai lumii. Viața la Tarkovsky e ca o reverie, o stare de grație profund spirituală care seamănă foarte mult cu experiența unui vis.

Ivanovo detstvo e o copilărie compromisă de un război inutil și inuman. Profunda credință a lui Tarkovsky e însă că adevărata fericire va veni când toate aceste chinuri pământești se vor fi sfârșit și vom alerga liberi pe plajele luminoase ale Raiului.

Ideea te a te întâlni cu tine însuți este cea de la care actrița Brit Marling și regizorul Mike Cahill au pornit când au scris scenariul pentru Another Earth. Deși vorbești cu tine în fiecare zi și te vezi în oglindă, șansa de a te privi din-afară și de a intra în contact cu tine e una pe care aproape nimeni n-ar rata-o. Dar ăsta e doar un punct de pornire, Another Earth fiind de fapt o dramă despre puterea de a ierta.

Rhoda (Brit Marling), o liceeană proaspăt acceptată la MIT, pleacă într-o seară cu mașina de la o petrecere și, distrasă de radioul care anunța apariția unei planete asemănătoare cu Pământul în galaxia noastră, lovește frontal o mașină oprită la semafor. Soția, fetița nenăscută și băiețelul compozitorului John Burroughs (William Mapother) sunt uciși pe loc, Burroughs fiind singurul care supraviețuiește. După patru ani de stat în închisoare Rhoda se întoarce în societate și, cuprinsă de remușcări, încearcă să-și ceară iertare de la Burroughs pentru greșeala comisă. Pasionată de astronomie, Rhoda aplică la un concurs ce are ca premiu o călătorie gratuită către Pământ 2, planeta care între timp a ajuns incredibil de aproape de Pământ. Lansat în același timp cu Melancholia, filmul atinge teme asemănătoare, un cadru fiind aproape identic, cel în care eroinele se dezbracă atrase de noul astru de pe cer. Another Earth nu e un science-fiction și nici nu își propune. Forța poveștii stă în interpretarea lui Brit Marling, care conturează perfect dorința continuă a Rhodei de a fi iertată, de a repara ce a distrus și a-și găsi liniștea.

Another Earth e un film independent american care îți dă speranța că greșelile pot fi îndreptate. Ba mai mult, că poate exista undeva în Univers o altă variantă a ta care nu a comis aceleași greșeli. Finalul oferă ceva ce viața noastră pe Pământ nu poate oferi: șansa de a trăi prezentul unui trecut mai luminos.

Dacă te uiți la cariera actoricească a lui Clint Eastwood o să vezi că predomină rolurile de eroi neconvenționali cu o viziune neortodoxă asupra dreptății, cum ar fi celebrul Man Without a Name din Trilogia Dolarilor a lui Sergio Leone sau la fel de celebrul polițist din seria Dirty Harry. La 78 de ani Eastwood naște un nou erou, la fel de neconvențional.

Walt Kowalski (Clint Eastwood), un veteran al războiului din Koreea, fost muncitor într-o fabrică, își pierde soția după 50 de ani de căsnicie. Rămas singur, Walt preferă izolarea de copiii lui și de restul oamenilor, mai ales că în cartierul populat pe vremuri de americani albi au început să apară asiatici și negri. Chiar lângă casa lui se mută o familie te asiatici din tribul hmong, iar Thao (Bee Vang), mezinul familiei, e obligat de o gașcă de hmongi să-i fure mașina lui Walt, un superb Gran Torino. Walt e un tip morocănos, fără pic de optimism și cu un profund sentiment de erou, de salvator al Americii care merită să trăiască liniștit pe pământul apărat de el fără să fie deranjat de nimeni. Când însă începe să-i fie invadat teritoriul, armele pe care încă le are în dotare încep să apară amenințător. Manierismele actoricești ale lui Clint Eastwood dau savoare dar și greutate filmului. Serios și amenințător, dar în același timp ridicol, Walt e nevoit să accepte lumea care se schimbă sub ochii lui. Lipsa patetismului din transformarea lui Walt reprezintă punctul forte al demersului regizoral și actoricesc al lui Eastwood, momentele lui de vulnerabilitate fiind tratate simplu și fără efecte care urmăresc emoționarea publicului. Ca exemplu stă telefonul pe care Walt îl dă băiatului lui după ce primește rezultatele analizelor, o scenă foarte dură prin simplitatea dialogului ce descrie ruptura dintre cei doi.

Gran Turino e renașterea unui erou, recucerirea unor valori și lupta pentru idealul de libertate la care aspiră orice american. Clint Eastwood se ridică deasupra pământului pe care îl iubește ca un colos, amenințând pe oricine îndrăznește să tulbure liniștea celor ce își văd liniștiți de viață. 

Sacha Baron Cohen e unul dintre cei mai cunoscuți și controversați comici ai momentului, celebru pentru personajele Borat, Brüno, Ali G, cât și pentru glumele rasiste, misogine, xenofobe, discriminatorii și sexual explicite. The Dictator ne aduce o nouă creație Baron Cohen, dictatorul opresiv Aladeen.

Amiralul General Hafez Aladeen (Sacha Baron Cohen), dictatorul Republicii Nord Africane Wadiya de peste 40 de ani, un conducător răsfățat și nemilos, urăște Israelul și statele vestice care îl susțin și dezvoltă un program militar nuclear împotriva lor. Când Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite vrea să intervină armat în Wadiya, Aladeen călătorește în America pentru a se adresa consiliului. Însă mâna lui dreaptă, unchiul Tamir (Ben Kingsley), îl trădează aranjând să fie omorât și înlocuit cu o sosie care să proclame Wadiya un stat democratic, în felul ăsta Tamir putând vinde petrolul țării investitorilor străini. Supraviețuind atentatului, Aladeen ajunge singur pe străzile din New York încercând să împiedice democratizarea țării sale. Pe acest fir narativ se așează poantele răutăcioase și sexuale ale lui Baron Cohen, coscenarist al filmului. Tot ce nu ai voie să spui sau să arăți într-un film apare în The Dictator, de la ură rasială, glume nemiloase pe seama unor momente tragice din istorie, până la poante sexuale ce sfidează orice reguli ale bunului simț. Și totuși râzi în hohote. Pentru aproape o oră și jumătate cineva spune tot ce nu e voie să se spună și ne arată așa cum suntem, răi și cu prejudecăți. Sunt ironizate toate preconcepțiile și valorile superficiale ale societății americane, iar într-un discurs despre ce înseamnă dictatura se definește de fapt sistemul politic american.

The Dictator e o satiră politică acidă ce se folosește de prejudecăți pentru a ne arăta propriile limite de toleranță și acceptare. Faptul că în multitudinea de glume xenofobe și discriminatorii nu apare nici măcar o referință la religie sau credință e o dovadă clară că Baron Cohen nu vizează fără discernământ subiecte tabu pe care să le exploateze comercial, ci ironizează exact acele prejudecăți care ne împiedică să fim toleranți cu cei altfel decât noi.

Câte producții românești underground au fost făcute după ‘89 și câți cineaști români tineri fac filme urmându-și fără limite propriile nebunii? Câți au curajul să ignore un trend și câți au convingeri stilistice și artistice atât de personale încât riscă să devină necomerciale? Oricum ai face împărțirile, Piersic Jr. ajunge într-o tabără care, avându-l doar pe el ca membru, îi poartă numele. 

Primul film al lui Florin Piersic Jr, Fix Alert, e povestea unei răpiri și a unei răscumpărări. Inițial vedem niște personaje aparent fără legătură între ele suprinse în diferite ipostaze, în situații singulare cu o logică de sine stătătoare. Încet-încet personajele reapar, interacționează unele cu altele și începi să faci legături. Povestea pe care abia o deslușești și o asamblezi în mintea ta capătă contur și îți stârnește din ce în ce mai mult curiozitatea. Cu toate astea Piersic Jr. nu e preocupat de linia narativă și de limpezirea ei, ci de personajele sale, pe care le iubește oricât de absurde sau grotești ar putea fi. Toate au o duioșie care te face să le îndrăgești și tu ca spectator. Unele performanțe actoricești sunt remarcabile, de neuitat sunt Florin Piersic (senior) și Dorina Chiriac. Povestea nu e ceva ce n-ai mai văzut, iar răsturnările fac parte din seria clasică de răsturnări din filmele americane, însă punctul forte al filmului e stilistica lui, menținută pe tot parcursul. Felul în care e filmat, montajul excelent, jocul actorilor, tipologiile personajelor, toate creează o atmosferă și o lume nouă în spațiul artistic românesc.

Ca mijloace cinematografice Florin Piersic Jr. nu inovează, dar inventează. Fix Alert e începutul unui ansamblu de convingeri artistice atât de solid și de personal încât ți-e și frică să i te alături. Așa cum americanii îl au pe Tarantino proaspăt, unic și imposibil de reprodus, noi îl avem pe Persic Jr. să coloreze peisajul monoton al filmului românesc.

Să faci un film despre prima și singura femeie prim ministru a Marii Britanii, hulită pentru măsurile pe care le-a luat dar apreciată pentru efectele lor în timp, nu e deloc o sarcină ușoară. Margaret Thatcher e o figură proeminentă a politicii Regatului Unit ale cărei determinare și intransigență au născut întotdeauna reacții puternice atât aprobatoare cât și dezaprobatoare în rândul populației. Ultimul lucru la care te aștepți e un film lipsit de dramatism dominat de scene dulcege desprinse parcă din dramele de pe canalul Hallmark.

Acțiunea are loc în prezent, când bătrânica Margaret (Meryl Streep) nu poate accepta moartea soțului ei, Denis Thatcher (Jim Broadbent). Acesta apare în preajma ei ca și când ar fi viu, uneori ținându-i de urât, alteori speriind-o, dar de cele mai multe ori făcând-o să-și amintească de trecut. În felul ăsta ni se oferă și nouă spectatorilor un rezumat al vieții politice a doamnei de fier. Nu înțeleg cum realizatorii filmului au putut creea scene atât de anoste și de nesemnificative. Meryl Streep nu o interpretează pe Margaret Thatcher, ci a devenit ea, o performanță remarcabilă, doar că nu dispune de o partitură care să o și pună în valoare. Cu pregătirea făcută și cu talentul uriaș la ea, Meryl e pregătită să fie senzațională dar nu i se dă ocazia. Filmul încearcă să ne arate atât tăria politică a doamnei Thatcher, cât și fața ascunsă și vulnerabilă de mamă și soție, doar că nu vedem nici una nici alta. Vedem o băbuță care vorbește cu fantome în scene clișeice și vedem secvențe de ambiție înflăcărată cărora le lipsește contextul. Nu ți se arată conjunctura economică în care a apărut doamna Thatcher în politică, nici deciziile care au făcut-o periculos de cunoscută și nici ce importanță sau relevanță a avut acest personaj în istoria Marii Britanii.

The Iron Lady e o peliculă biografică neinteresantă a unei personalități marcante a istoriei unei mari națiuni. Păcat de incredibila Meryl Streep, care ar fi făcut poate cel mai bun rol feminin din istorie dacă ar fi avut o partitură la fel de generoasă ca cea a lui Marion Cotillard în La môme.