un film pe zi

                                                                                   by Andrei Runcanu
In fiecare zi vad un film si scriu despre el

Blue is the Warmest Color (2013)

image

Albastrul e culoarea dragostei

După ce vezi Adèle: Capitolele 1 și 2, tot roșul din inimioarele și balonașele iubirii comercializate pare siropos și lipsit de substanță. Peste trei ore pline de nuanțe de albastru, de stări de inimă albastră, de dragoste care se naște, se consumă și se stinge sub ochii tăi, conturează o imagine a iubirii, sinceră și muritoare. Multe Blue-uri din ultima vreme vorbesc despre sentimentele ce însoțesc iubirea, ca Blue Jasmine al lui Woody Allen sau Blue Valentine al lui Derek Cianfrance. Titlul în engleză al lui Adèle e din aceeași categorie: Blue is the Warmest Color, unul dintre cele mai frumoase titluri de film pe care le-am auzit.
 
Povestea Adèlei (Adèle Exarchopoulos), aproape comună, seamănă mult cu cea din Blue Valentine: doi oameni se descoperă, se îndrăgostesc și ajung din diferite motive să se piardă pe drum. Regizorul Abdelatiff Kechiche urmărește cu meticulozitate etapele descoperirilor și maturizării sexuale și emoționale ale Adèlei, o elevă de 15 ani. Inițial încearcă să aibă o relație cu băiat mai mare, dar, neîmplinită, Adèle renunță la el. Urmează o colegă cu care se sărută accidental, aflând că îi plac fetele. Dornică să se cunoască și încă nesigură de orientarea ei sexuală, Adèle se aventurează într-un bar de lesbiene, unde o întâlnește pe Emma (Léa Seydoux), o studentă la Arte Frumoase cu părul vopsit în albastru.
 
S-a făcut mare vâlvă, cuvânt uneori sinonim cu „publicitate”, pe tema scenelor de sex dintre cele două protagoniste, în care actrițele par să o facă de-adevăratelea. Pe lângă faptul că nu e nici primul, nici ultimul film din cinema în care sexul este reprezentat explicit, nu e printre cele mai îndrăznețe și nici nu-și propune asta. Kechiche încearcă să ne arate sincer, la fel cum face și cu restul scenelor, relația fetelor din pat, locul unde dragostea înflorește și intimitatea creează legături între suflete. Abundă trimiterile către viața sexuală, catalizatorul oricărei iubiri, dar și secvențele în care se stă la masă și se mănâncă, arătându-ne ce ființe pofticioase și devoratoare suntem. De fapt, Kechiche reușește admirabil să reducă existența umană la o esență compusă din gemete, zâmbete, sosuri și lacrimi.
 
Nicio altă actriță n-ar fi putut să redea atât de sincer, convingător și intens ca Adèle Exarchopoulos stările și emoțiile pe care personajul ei le trăiește, nicio altă actriță n-ar fi putut să-i fie o atât de bună parteneră ca Léa Seydoux. Nu-i deloc de mirare că juriul de la Cannes de anul acesta a împărțit, pentru prima oară în istoria festivalului, marele premiu Palme d’Or, acordat regizorului, cu cele două actrițe. Blue is the Warmest Color e una dintre cele mai calde reprezentări ale iubirii, o incursiune în cele mai fragile zone ale ființei noastre. La fel ca în Blue Valentine, finalul ne găsește pe drumuri, încărcați de iubirea ce-a trecut, închizând un capitol, încercând debusolați să ne revenim.
* si pe Sapte Seri
Comments

The Family (2013)

E deja un obicei ca odată la câțiva ani Robert De Niro să mai joace un mafiot într-o comedie. E un fel de omagiu comic adus trecutului său glorios din filmele cu gangsteri italieni din New York. De data asta chiar Martin Scorsese, vechiul prieten și colaborator, e unul dintre producătorii executivi al noului demers comico-tributar. Cu un regizor ca Luc Besson, faimos pentruLa Femme Nikita sau Léon, un film cu împușcături ca The Family n-are cum să nu fie un succes. Când echipei i se mai alătură și Michelle Pfeiffer și Tommy Lee Jones, e clar că e o adunătură de grei care vor să dea lovitura cu orice preț.

În centrul acțiunii îl avem pe Fred Blake, pe numele real Giovanni Manzoni, un cap al mafiei italiene din Brooklyn care, după ce-l toarnă pe un alt mafiot, intră împreună cu soția și cei doi copii în programul FBI de protecție a martorilor. Cu asasini plătiți pe urmele lor, cei patru Manzoni sunt mutați dintr-un loc în altul, de data aceasta ajungând într-un orășel uitat de lume din Normandia. Integrarea în peisaj e defectuoasă, mai ales că toți patru nu știu să-și rezolve problemele altfel decât recurgând la violență.
 
Spunea Octavian Paler într-o poezie că farmecul ți-e de folos și te descurci cu el cam 15 minute, interval după care trebuie să mai și știi ceva. E valabil și pentru The Family. De Niro și Michelle Pfeiffer, dar și mai tinerii Dianna Agron și John D’Leo, sunt cât se poate de fermecători, impunând un ritm bun încă de la începutul acțiunii. Cu fiecare scenă nouă te bucuri de prestația lor, dar pe măsură ce povestea se dezvoltă, filmul devine din ce în ce mai light, până când, lipsit de orice fel de substanță, se pierde în glume răsuflate. Când personajul lui De Niro, care se dă drept scriitor în micuța comunitate franceză, ia parte la o vizionare a peliculei Goodfellas - producție de referință a carierei sale, rămâi stupefiat de cât de departe s-au dus cu gluma pentru a stoarce câteva râsete.
 
The Family nu e nici comedie, nici dramă, nici action movie până la capăt. În căutarea unei identități, filmul se pierde într-o zonă incertă care îi elimină orice șansă de a fi memorabil. Scenele comice par exagerate în contextul pe alocuri dramatic, iar cele care se doresc profunde par nelalocul lor în peisajul comic propus. Ar fi nedrept să ne alăturăm celor care îi judecă deciziile lui De Niro din ultimii 15 ani, ținând cont de marile roluri pe care le-a făcut, dar mai ales de vizibilul derapaj al cinematografiei americane spre consum și comercial. Dar nu putem nici ignora senzația că seamănă cu un sportiv bătrân care s-a retras demult și care, din când în când, mai joacă de dragul spectacolului sau pentru bani în câte-un meci amical.
* si pe Sapte Seri
Comments

Don Jon (2013)

image

Toți bărbații se uită la filme porno.

Asta susține Jon, personajul lui Joseph Gordon-Levitt, care a și scris și regizat Don Jon, film în care, de altfel, este prins masturbându-se. Ce poate fi mai simplu decât să-ți deschizi laptopul, să accesezi un site XXX și să intri într-o lume a fanteziilor sexuale. Ce rămâne în urmă? Satisfacție și un șervețel umed de aruncat la gunoi. Cam asta e maxima plăcere a lui Jon. I se spune și Don, pentru că el e totuși un cuceritor. Doar că mofturile femeilor care nu fac în pat ce fac starurile porno și nu arată ca ele îl fac să se strecoare de lângă cucerirea serii respective și să se așeze iar în fața laptopului.
 
Filmul nu e singurul care tratează problema adicției de masturbare. Recentul Shame al lui Steve McQueen abordează același subiect. Personajul interpretat de Michael Fassbender în Shame e devorat de obsesii sexuale, de nevoia de a și le satiface, ajunge să se prăbușească emoțional și să fie mistuit de vină. Jon nu-și trăiește atât de extrem dependența. Dacă noua lui iubită n-ar fi oripilată de obiceiurile lui, el ar fi liniștit că își mărturisește săptămânal derapajele la biserică și că a doua zi spune 20 de rugăciuni în timp ce se antrenează la sală. De altfel, profunzimile psihologice nu prea își au locul într-o comedie care explorează tabuul masturbării în societate și cauzele excesului.
 
Don Jon amintește ca stil regizoral de Buffalo ‘66 al lui Vincent Gallo, dar nu e la fel de surprinzător, de original și de personal, iar scenele cu familia lui Jon sunt palide în comparație cu cele cu Anjelica Houston și Ben Gazzara din filmul lui Gallo. Părinții lui Jon, jucați de Tony Danza și Glenne Headly, nu sunt însă lipsiți de umor. Scarlett Johansson e fermecătoare în rolul pipiței cu accent newyorkez ce vrea să-și transforme iubitul într-un bărbat inspirat din filme siropoase. Atras de frumusețea ei, Jon se aruncă într-o relație, dar nu poate să renunțe la dependența de filmele pentru adulți. Aici intervine Esther (Julianne Moore), o femeie cu experiență, care îi poate arăta lui Jon cum să nu mai aibă nevoie de evadarea în sexul virtual.
 
Cadrele repetitive de la confesional, din club, de la sala de forță sau cu laptopul împânzit de filmulețe porno impun un stil ce se ridică peste nivelul comediilor obișnuite. Pentru Gordon-Levitt e un debut regizoral promițător, cu umor de calitate, cu personaje noi și bine conturate. Don Jon rămâne o comedie bună despre influența filmelor porno asupra sexualității tinerilor în formare. Deși blamează cu vehemență lumea falsă creată de dramele romantice cu final fericit, Jon se lasă pradă unei alte falsități, cea din producțiile porno. Și, când realizează asta, primim și noi un happy end, mai mult sau mai puțin iluzoriu.
* si pe Sapte Seri
Comments

Gravity (2013)

image

Regizorul Alfonso Cuarón face minuni, apropiindu-ne de cosmos mai mult ca niciodată 

Pentru asta, Cuarón a profitat de lunga prietenie și colaborare cu Emmanuel Lubezki, unul dintre cei mai buni directori de imagine care au existat vreodată și care a filmat producții ale unor legende ca Terrence Malick, frații Coen, Tim Burton, Martin Scorsese sau Mike Nichols,. Din păcate, ratează la milimetru șansa de a crea o capodoperă și de a i se alătura lui Kubrick în galeria odiseelor cinematografice în spațiu.

Dr. Ryan Stone (Sandra Bullock) e la prima ei misiune spațială, acompaniată de veteranul Matt Kowalski (George Clooney) și echipajul său. După ce o distrugere eșuată a unui satelit rusesc declanșează o reacție în lanț de accidente, un grup de resturi explozive îi lasă pe cei doi plutind în spațiu, încercând să se salveze. Filmul începe cu unul dintre cele mai lungi cadre de urmărire din istoria Hollywood-ului, un cadru fără tăietură, de 13 minute, care se plimbă de la un personaj la altul, între Soare, Lună și Pământ, instalând atmosfera poveștii ce va urma. Până și reflexiile astrelor cerești în ochii personajelor, umbrele și nuanțele de culoare, sunt realizate impecabil. Și ca și cum această performanță tehnologică și cinematografică nu era de ajuns, camera de filmat a lui Lubezki ajunge la un moment dat chiar în casca de cosmonaut a Sandrei Bullock, trecând miraculos prin geamul aburit de respirația ei. Timp de aproape 90 de minute uiți că ești în sala de cinema și simți că te afli în spațiu, în costumul ce pierde oxigen al lui Ryan.
 
Deși din punct de vedere vizual Gravity e un film revoluționar ce pășește pe teritorii noi, el suferă de pe urma unui scenariu fără substanță, scris chiar de Cuarón. Comercialul e pus înaintea artisticului și, cu toată implicarea și talentul Sandrei Bullock, tehnicile de manipulare emoțională tipice filmelor americane privează filmul de profunzime. Senzația e că regizorul a preferat să nu riște. Tertipurile de sporire a suspansului sau de înduioșare a publicului subliniază construcția în tiparele unei rețete, începând de la scenariu și culminând cu efectele sonore. Pe alocuri povestea e chiar lipsită de veridicitate, Stone scăpând nevătămată din situații imposibile.
 
Comparat de mulți cu Odiseea Spațială 2001, filmul seamănă mai mult cu Buried al lui Rodrigo Cortés, chiar dacă zona vizuală pare să le despartă. Dacă dorința de supraviețuire, coordonata principală expusă de Cuarón, și sentimentul paradoxal de claustrofobie în cosmos ar fi fost transmise prin mijloace dramatice mai puțin superficiale, am fi avut de-a face cu unul dintre filmele de referință pentru generațiile viitoare. Așa, peisajul grandios și inovațiile lui Lubezki se pierd printre clișee hollywoodiene ce vizează trăiri imediate pe care le uiți la fel de repede.
* si pe Sapte Seri
Comments

Lupu (2013)

image

Moarte și erotism

Cum să întețelegi filmul de debut al lui Bogdan Mustață? Ai putea începe de la semnificația simbolică a lupului, acel animal nocturn care atât pentru indienii americani cât și pentru celți reprezenta calea către autocunoaștere, intuiție și descoperirea puterii interioare. Poate așa arunc o dâră de lumină asupra poveștii misterioase și alambicate a unui tânăr ce trebuie să-și rezolve problemele personale în drumul spre maturizare.

Prima secvență ne duce într-o cameră de hotel unde o fată (Ada Condeescu) e surprinsă într-o ipostază erotică oarecum șocantă pentru spectatorul neobișnuit cu filmele de artă „îndrăznețe”, secvență fără nicio legătură cu starea transmisă de restul filmului. Apoi, ancorat într-un realism recognoscibil, începutul acțiunii îl prezintă pe puștiul Lupu (Mihai Vasilescu) în contextul său familial, o mamă văduvă vizitată de noul iubit, și apoi printre prietenii lui, jucând baschet pe terenul de sport sau fotbal pe calculator. Aflăm că tânăra de la început face parte din gașca lui Lupu și că acesta are o pasiune secretă pentru ea. Lucrurile devin însă din ce în ce mai neclare când Lupu își vede tatăl, mort de peste doi ani, sau când o vede pe soția decedată a unui vecin (Sergiu Nicolaescu). Planul fantastic este indrodus neanunțat cu o nonșalanță și un firesc ce îți spulberă credința în orice fel de reguli sau convenții. Nimic nu mai e sigur și orice explicație devine posibilă. Începi să te întrebi cine e viu și cine e mort în film și dacă nu cumva și fata de care se îndrăgostește Lupu e și ea din lumea de dincolo.

Bombardamentul de trimiteri și simboluri, cum ar fi documentarul despre animale de pradă care pare să fie singura emisiune difuzată la toate televizoarele din bloc la orice oră, mai mult te năucește decât să te lumineze. Apar trimiteri la teoria lui Freud despre dualitatea umană izvorâtă din cele două instincte primare, Eros și Thanatos, dar sensul lor rămâne de nepătruns. Nu m-ar mira dacă într-un acces de sinceritate, regizorul scenarist Bogdan Mustață ar recunoaște că multe dintre aceste așa-zise simboluri sunt puse la plezneală.

Din povestea învăluită de mister răzbate doar atracția erotică pentru Clara, un personaj privat de biografie, dar cu o aură de The Dreamers bine speculată de prezența Adei. Restul sunt doar elemente narative întortocheate care îți ascund esența poveștii, dacă există vreuna. Imaginea lui Barbu Bălășoiu, cu influențe picturale, aduce culori calde într-un București prezentat deseori în filmele noastre mai sumbru decât este. În final, prospețimea și ambiția regizorală fac din Lupu un alt pas important către reinventarea cinematografiei românești, care, să sperăm, nu va rămâne doar un urlet la lună.

Comments

Runner Runner (2013)

image

Când pariezi la jocurile de noroc singura viziune pe care o ai e a câștigului uriaș ce îți va schimba viața, iar „casa” nu se sfiește să te ajute la fabricarea acestei imagini amăgitoare. În același fel Runner Runner promite să-ți arate partea nevăzută a site-urilor de poker online, afacerile necurate din spate și încrengăturile mafiote ce le susțin, dar dacă pariezi pe film rămâi doar cu gustul amar al unor bani prost investiți.

Povestea are la bază clișeul pe care foarte de curând l-am văzut în Paranoia, al tânărului cu potențial ademenit într-o lume de vis în care luxul poate fi obținut ușor dacă le faci jocurile băieților răi. Astfel, Richie Furst (Justin Timberlake), un student eminent de la Princeton, după ce își riscă toți banii pentru taxele școare într-o partidă de poker online și pierde, pleacă în Costa Rica să-l înfrunte pe mogulul care deține rețeaua de jocuri de noroc care l-a păcălit. Ajuns în paradisul exotic al petrecerilor fastuoase și al banilor ușor de câștigat, Richie devine mâna dreaptă a celui care l-a furat, afaceristul Ivan Block (Ben Affleck).

Filmul devine un lanț continuu de enunțuri fără fundament care face ca povestea să fie liniară și neverosimilă. Deși e prezentat ca un mic geniu, Richie nu-și demonstrează niciodată calitățile și interesul lui Ivan pentru el devine nefiresc și tras de păr. Modalitățile prin care el reușește să pătrundă la o petrecere la care nu are acces, să o cucerească pe iubita și mâna dreaptă a mafiotului sau să se infiltreze în lanțul corupt al poliției locale și să rezolve ce nici FBI-ul nu e în stare, sunt puerile și necredibile. Pitorescul Costa Ricăi e și el prezentat simplist și neinteresant: un latino boss cu o barbă de Fidel Castro tânăr, doi negri culturiști, câteva mulatre semi-dezbrăcate și siluetele întunecate ale unor crocodili.

Ce lipsește e acel sentiment că ești absorbit fără voia ta într-o lume captivantă din care nu mai vrei să ieși, populată de personaje complexe, originale și fascinante. Asta încearcă de fapt să construiască regizorul Brad Furman, dar nu e ajutat deloc de scenariu. Zâmbetele și încruntările lui Justin nu-l prea ajută să facă un rol important dintr-un personaj scris la repezeală, iar Gemma Arterton și restul actorilor sunt aproape invizibili. Charisma lui Ben Affleck e poate singurul motiv de bucurie, scenele cu el resuscitând din când în când acțiunea amorțită de secvențele previzibile, jucate fără implicare de până atunci. Când ai o poveste care te duce cu gândul la filme ca ScarfaceCasino sau Devil’s Advocate, nu poți să nu realizezi că Runner Runner e doar o mână slabă cu care ori mergi la cacealma, ori te retragi cât încă mai ai timp.

* si pe Sapte Seri

Comments

Paranoia (2013)

image

Copie identică a tuturor thrillerelor care se închiriau pe vremuri la centrul cu casete VHS de la colțul străzii, sau care apar azi direct pe DVD,Paranoia a prins probabil marele ecran datorită lui Gary Oldman și Harrison Ford. După blonde de la drept, soacre scorpii și adevăruri gol-goluțe, regizorul Robert Luketic vrea să treacă la senzații extreme. Din titlu ai putea avea impresia că filmul vrea să fie un soi de The Game al lui Fincher sauInsomnia lui Nolan, dar nici măcar nu-și propune să intre în liga lor de filme de suspans. Titlul nu pare să aibă vreo legătură cu povestea, e doar un cuvânt pompos care dă bine pe coperta cărții lui Joseph Finder și acum pe afiș.
 
Adam (Liam Hemsworth), un angajat ambițios al unei mari corporații, e dat afară după ce într-o ședință îl înfruntă chiar pe șeful cel mare, Nicholas Wyatt (Gary Oldman). Cu ambițiile spulberate, Adam primește o nouă șansă când e recrutat de Wyatt să îl spioneze pe marele său rival, Jock Goddard (Harrison Ford). Bineînțeles, Wyatt și Goddard fuseseră echipa perfectă în tinerețe, dar lăcomia și dorința de putere îi despărțiseră, transformându-i în dușmani de moarte. Odată angajat în compania lui Goddard, pentru a încerca să-i afle secretele din interior, Adam se trezește că are dintr-odată acces în lumea celor care iau deciziile importante, ba chiar reușește să-l impresioneze pe Goddard și să-i câștige încrederea. Ajunge însă în scurt timp să fie căutat de FBI, își pune în pericol tatăl și prietenii, își minte și trădează iubita și așa mai departe.
 
Intrigile și schimbările de situație nu te lasă să te plictisești, dar scenele sunt parcă decupate din filme pe care le-ai văzut deja. Fiecare secvență are doar rolul de a împinge povestea mai departe, fără să aducă vreo notă personală sau originală personajelor. E plin ochi de clișee: un tată sărac și bolnav, dar amuzant și înțelept, un fiu care vrea să depășească condiția tatălui, dar care își alege mijloacele greșite, o relație de dragoste în care el minte, dar de fapt o iubește, iar ea nu îl mai poate crede. Ford și Oldman sunt singurii care dau culoare poveștii cu micile lor infuzii de personalitate și experiență de film, în timp ce Liam Hemsworth mai mult își dezgolește pieptul lucrat și zâmbește șmecherește decât joacă.
 
În final, cum era de așteptat, binele învinge. Dar nu și pentru Paranoia, un film liniar pe care îl uiți de îndată ce ai ieșit din sală și ai aruncat la gunoi cutia cu popcorn.
* si pe Sapte Seri
Comments

The Grandmaster (2013)

image

The Grandmaster e povestea maestrului de arte marțiale Ip Man, cel care l-a antrenat pe Bruce Lee. Marele maestru e jucat de Tony Leung, actorul alături de care Wong Kar Wai și-a clădit cariera, distribuindu-l în roluri principale în marile lui filme: Chunking Express, In The Mood for Love și 2046. Ip Man e surprins de la începuturile ascensiunii sale, din vremea tulburată a Republicii Chineze ce urma perioadei Dinastiei și până după cel de-al doilea război chino-japonez. Contexul istoric influențează în mod direct evoluția artelor marțiale, cât și traseul lui Ip Man. Vedem la început artele marțiale ca o parte esențială a vieții societății, o tradiție ridicată la rang de filosofie a existenței, pierind apoi în cenușa războiului, ca în final să le intuim renașterea prin talentul maestrului.

Filmul devine pe alocuri plictisitor din vina intrigilor ușor confuze și, tot pe alocuri, dialogurile pot părea ridicole din cauza unei filosofii care ne este parțial nefamiliară, parțial prea băgată în ochi. Cu toate astea, momentele de luptă au o eleganță și un rafinament rar întâlnite în filmele de gen. Imaginile, mișcările, luminile, atmosfera sunt captivante și impresionante, iar artelor marțiale le sunt dezvăluite mecanismele și dedesubturile care le fac cu adevărat artistice. Complexitatea, dedicarea, viziunea, ucenicia, creșterea, devenirea și împlinirea ca maestru sunt aceleași ca în orice altă artă.

Din punct de vedere regizoral unele momente sunt prea mult pregătite, prea anunțate, se insistă prea mult pe instalarea unei tensiuni care, în loc să apară, se diluează în așteptări inutile. În general confruntările suferă de un dramatism tipic hollywoodian, cu muzică energică sau gravă, compusă parcă de Hans Zimmer pentru trilogia Dark Knight a lui Nolan, iar personajele și trăirile lor par câteodată rupte dintr-o bandă desenată americană.

Când Wong Kar Wai abordează tema care l-a consacrat și care îi iese atât de bine, cea a dragostei neîmplinite, regizorul devine el însuși un mare maestru. E un teren pe care înflorește ca artist, cadrele prind un contur poetic, muzica e superbă, iar actorii – Ziyi Zhang, de o sensibilitate cutremurătoare, și Tony Leung – nasc o poveste de iubire care a existat neexistând. Pasajul de dragoste se încheie cu un tribut adus lui Sergio Leone, printr-un cadru în care Ziyi Zhang închide ochii răpusă de opiu, la fel cum o făcea cândva De Niro în Once Upon a Time in America. Wong Kar Wai creează o lume nouă față de cea cu care ne-a obișnuit, încearcă un stil mai comercial, dar rămâne un maestru al echilibrului atât de frumos și fragil dintre imagini, muzică, emoție și destin.

* si pe Sapte Seri

Comments

Blue Jasmine (2013)

image

S-ar putea crede că Woody Allen se întoarce cu Blue Jasmine la dramă, abandonând comedia și redevenind serios. Într-adevăr, crizele de isterie, stările extreme, psihozele protagoniștilor lui au de data asta mai multe lacrimi ca de obicei. Dar orice iubitor de Woody Allen știe că în filmele lui implicarea ta ca spectator e diferită față de filmele obișnuite. Parcurgi odată cu personajele toate stările prin care trec, empatizezi cu ele, dar rămâi undeva detașat și, cel mai important, cinic amuzat. Observăm paradoxurile stărilor personajelor, ne recunoaștem în ele, dar suntem într-o zonă de siguranță în care putem râde în hohote de propria noastră specie crizată și debusolată.

Jasmine (Cate Blanchett), o adevărată aristocrată din lumea bună a New York-ului, e nevoită să se retragă într-o suburbie din San Francisco la sora ei, Ginger (Sally Hawkins), o femeie de condiție normală, condamnată să se îndrăgostească de bărbați care nu o merită. După ani de răsfăț și lux, întreaga viață a lui Jasmine se prăbușește, pierzând tot: soț, fiu vitreg, bani. Astfel, Jasmine trebuie să se adapteze unei lumi pe care ajunsese să o disprețuiască, lucru ce îi complică și mai mult situația.
 
 
Așa cum am putut observa și în To Rome with Love, lui Woody începe să-i piară inspirația scriitoricească. Situațiile nu mai sunt la fel de savuroase, originale și surprinzătoare ca în filmele mai vechi, dar umorul său și interpretarea magistrală a lui Cate Blanchett fac ca fiecare secundă de film în care ea apare să fie un deliciu. Suferința lui Jasmine e binemeritată, consecințele sunt firești vieții pe care a trăit-o, dar emoția și felul în care construiște destrămarea personajului ei o face să ții cu ea de-a lungul poveștii și chiar să râzi de tot ce i se întâmplă.


Blue Jasmine e unul din filmele fără fantezie ale lui Woody, ceea ce pentru mulți fani poate fi un minus, dar cu un vârf de distribuție precum Cate Blanchett, cu actori excelenți ca Sally Hawkins și Alec Baldwin, Allen ne oferă o nouă comedie a disperării, a deziluziilor și a resemnării, arătându-ne că nu avem habar cât de amuzanți suntem chiar și în cele mai crunte și dezastruoase momente ale existenței noastre.

* acum si pe Sapte Seri

Comments

Ginger & Rosa (2012)

image

Ginger & Rosa e o experință cinematografică destul de ciudată. Are tot ce îi trebuie, o poveste bună, o actriță excelentă în rolul principal, imagini și montaj foarte bune, și totuși parcă nu te lasă cu nimic. Admiri, dar nu empatizezi, parcă nu ți se dă voie. Rămâi cu gândul la o interpretare extraordinară, dar ai sentimentul că ai și uitat povestea, că n-a contat, că nu te-a modificat cu nimic.

Ginger (Elle Fanning) și Rosa (Alice Englert) sunt două eleve de liceu din Londra anilor ‘60, prietene inseparabile, ce urmează să se confrunte cu schimbări majore, atât pe plan mondial cât și pe plan personal. Rosa se îndrăgostește de tatăl lui Ginger, Roland (Alessandro Nivola), în timp ce Ginger își redirecționează suferința în efortul de a milita pentru oprirea înarmării cu bombe atomice a Guvernului britanic. Deși emoția actoricească a lui Fanning, ce avea 14 ani când făcea acest film, este incredibilă și de-a dreptul năucitoare, regizoarea și scenarista Sally Potter pare mai mult interesată de frumusețea ei picturală decât de o evoluție a personajului. Evoluția există schematic, dar din punct de vedere dramatic nu se construiește nicio tensiune care sa dea valoare interpretării Ellei. Până și lacrimile ei par mai degrabă rupte dintr-un tablou decât dintr-o scenă de viață. Bineînțeles că nu e așa, dar parcă ar fi o luptă între Elle Fanning care vrea să aducă viață în film și Potter care vrea să-și transmită mesajele filosofice și politice despre libertate, îmbrăcând totul într-un ambalaj menit să emane frumusețe.

Ginger & Rosa e un film care mai mult face valuri decât lasă urme, dar oricât de efemeră e existența lor până să se izbească de mal și să dispară fără urmă, din aceste valuri se naște o adevărată nimfă, extrem de talentata Elle Fanning.

Comments