un film pe zi

To Rome with Love (2012)

Pentru fanii lui e extraordinar că Woody Allen, la aproape 80 de ani, face în continuare filme și, mai mult, are încă destulă energie să și joace. De câțiva ani Woody e atras de Europa și orașele sale faimoase, turnând anual câte un film într-un alt oraș. Au fost Barcelona, Londra, Paris, iar acum e rândul Romei să găzduiască căutările și nevrozele persoanjelor lui Woody.

Într-o intersecție din aglomerata Romă, un polițist de circulație așezat pe un podium are o viziune de ansamblu asupra orașului și a poveștilor ce se nasc în mijlocul lui. Astfel cunoaștem o tânără americancă ce se îndrăgostește de un italian cu care plănuiește să se căsătorească, al cărui tată are o voce superbă de tenor pe care din păcate nu și-o poate folosi decât în duș. Tatăl americancei (Woody Allen) e un fost regizor de operă ce are o idee pe cât de absurdă, pe atât de practică. Mai cunoaștem un cuplu de însurăței din provincie a căror poveste e de fapt un remake al filmului lui Fellini, The White Sheik. O altă poveste îl are în centru pe un tânăr arhitect ce, îndrumat de spiritul unui arhitect bătrân ce pare a fi el însuși peste 40 de ani, se îndrăgostește de o actriță. Și printre toate aceste povești, anonimul Leopoldo (Roberto Benigni) e lovit subit și neașteptat de celebritate.

Dacă în You Will Meet a Tall Dark Stranger Woody punea problema agitației inutile a oamenilor care sfârșesc oricum prin a fi nefericiți, iar dacă în Midnight in Paris Woody, în continua luptă dintre realitate și fantezie, găsește drumul corect, în To Rome with Love nu există nicio idee, nicio întrebare, niciun motiv pentru care Allen să fi scris acest film. Ai senzația că a scos dintr-un sertar cu texte scrise de-a lungul timpului câteva sketchuri pe care le-a adaptat la Roma și le-a amestecat într-un scenariu.

Nu, To Rome with Love nu e o capodoperă, nu e nici măcar unul dintre filmele bune ale lui Woody Allen, dar e Woody Allen de la prima până la ultima replică. E amuzant și e proaspăt, chiar dacă e fără sens. Până la urmă, acest film e o promisiune că Woody Allen nu se oprește din făcut filme, așa că ne rămâne doar să sperăm ca la următorul film să fie mai inspirat.

The Amazing Spider-Man (2012)

După extraordinarul debut din Boy A și sensibila interpretare din Never Let Me Go, producătorii noii serii Spiderman au ajuns la concluzia că vulnerabilitatea pe care Andrew Garfield o aduce pe ecran e cea mai potrivită trăsătură pentru tânărul om păianjen, și bine au făcut.

Peter Parker (Andrew Garfield) e lăsat de părinții săi în grija unchiului și mătușii lui, după ce un pericol iminent le amenința într-o noapte existența. Crescând, Peter află că tatăl său lucra la un proiect științific de mare amploare. Mergând pe urmele tatălui său, ajunge să fie mușcat de un păianjen dintr-un laborator de testare și să capete o parte din trăsăturile arahnidelor. Diferite intrigi îl fac să ajungă treptat apărătorul mascat al New Yorkului. Filmul are umor, are acțiune, copiii și nu numai se vor bucura de fiecare apariție a lui Spiderman. Însă câștigul față de ecranizările anterioare e Andrew Garfield, a cărui emoție conduce filmul de la un capăt la altul. Fără el am avea un costum din spandex care se plimbă de colo colo agățându-se de clădiri, plonjând în gol și aruncând cu pânze de păianjen. Personajele secundare au, așa cum e normal pentru o bandă desenată, o singură trăsătură de caracter pregnantă bine interpretată de actori ca Martin Sherman, Sally Field, Denis Leary și Emma Stone.

The Amazing Spider-Man e o relansare a eroului păianjen, o relansare cu suflet și cu sensibilitate, dar cu la fel de multă acțiune și aventură ca în benzile desenate.

East of Eden (1955)

Când Steinbeck a fost invitat de regizorul Elia Kazan pe platourile de filmare unde se turna ecranizarea romanului său, East of Eden, scriitorul a exclamat entuziasmat că Dean este leit personajul imaginat de el, Cal Trask. Se pare că așa se scrie istoria, din incredibile întâlniri, la fel cum Tennessee Williams spunea că Brando e exact cum și-l imaginase pe Stanley Kowalski în A Streetcar Named Desire, montat pe Broadway de același Kazan. Singurul rol pe care Dean a apucat să-l vadă pe ecran înainte de a muri e și cel care rămâne ca cel mai profund și mai important din prea scurta lui carieră.

Cal Trask (James Dean) își iubește de mic tatăl, fermierul Adam Trask (Raymond Massey), dar acesta nu și-a arătat niciodată dragostea pentru fiul său. Nici încredere nu a avut în el, considerându-l pe celălalt fiu, Aron (Richard Davalos), viitorul conducător al fermei. Mitul biblic al lui Cain și Abel e transportat în perioada premergătoare primului război mondial, în California, unde implicarea Americii în război poate aduce câștiguri nebănuite celor care știu să speculeze transformările economice. Un rol important îl joacă în evoluția evenimentelor mama celor doi băieți care în tinerețe și-a părăsit bărbatul și familia. Stilul de joc inovator al lui Brando și-a pus puternic amprenta asupra tânărului Dean, care ai impresia din primele minute ale filmului că îl copiază. Însă personalitatea lui puternică iese la iveală pe măsură ce acțiunea se derulează și jocul lui Dean devine foarte personal. E ca o stea străluctioare ce a răsărit deasupra Edenului ce trebuie să se modifice, să evolueze. Lumina ei e capabilă să schimbe modul în care sunt construite rolurile în filme. Chiar dacă steaua lui Brando a reușit să ne lumineze drumul către punctul în care suntem astăzi, sclipirea lui Dean e la fel de importantă și de semnificativă.

East of Eden e o regăsire, o întoarcere către suflet, un nou început, lipsit de vina păcatelor anterioare. James Dean trăiește pe ecran așa cum puțini actori o fac, iar Elia Kazan se dovedește a fi una din marile călăuze a filmului american către modernitate.

The Rope (1948)

Pentru Hitchcock, celebru pentru suspansul creat din situațiile în care o bombă de care nu știe nimeni e gata să explodeze sau un secret periculos așteaptă să fie descoperit, tema piesei Rope a lui Patrick Hamilton e mai mult decât atrăgătoare, e chiar perfect potrivită stilului său.

Brandon Shaw (John Dall) și Phillip Morgan (Farley Granger), doi tineri aristocrați din New York, îl strangulează pe fostul lor coleg, David, urmând o teorie mai veche, indusă de profesorul lor Rupert Cadell (James Stewart), cum că oamenii superiori se ridică deasupra regulilor morale ale gloatei și au dreptul să comită omucidere. Cei doi ascund corpul lui David într-un cufăr din livingul apartamentului lui Brandon, unde organizează o petrecere la care sunt invitați chiar părinții lui David, iubita lui și   fostul profesor Rupert. Totul pentru ca Brandon să se bucure într-un mod sinistru de realizarea crimei perfecte. Filmat numai din cadre lungi care dau senzația unei singure secvențe de la un capăt la altul, Rope seamănă cu o piesă de teatru. Acest efect de acțiune în timp real cumulat cu faptul că lada în care e ascuns David e aproape mereu în văzul publicului, construiește un suspans incredibil. Personajele principale sunt impecabil create de Dall, Granger și Stewart, dar și actorii din rolurile secundare se achită perfect de ce au de făcut. Calmul lui Brandon, agitația lui Phillip, bănuielile lui Rupert sunt corzile unui extraordinar instrument de creat tensiune. Iar textul e atât de bun, încât nu ratează nicio ocazie de a te face să te bucuri că știi mai mult decât știu personajele pe care le privești. Senzaționale sunt și scenele de-a șoarecele și pisica dintre Rupert și cei doi criminali, luate parcă din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski.

Rope e ca un manual de suspans, un ghid pentru orice cineast preocupat de acest tip de încordare, și o bucurie pentru spectatorii pasionați de thrillere. Și când, în plus, ataci tema credinței într-o superioritate ce îți dreptul să omori ființe umane, temă propusă tot de Crimă și pedeapsă, ai un film care te face să te gândești la cât îți dai voie să păcătuiești, considerând că ți se cuvine.

My Favorite Year (1982)

Doar dacă îți imaginezi ce ar putea să facă Peter O’Toole într-un rol de actor de teatru alcoolic, vedetă de film care n-a mai jucat de 20 de ani în fața unui public, speriat că e nevoit să apară într-un show televizat în direct și deja ești în extaz.

Alan Swann (Peter O’Toole), un actor încă faimos, dar cu o carieră în cădere, e invitat să apară într-un episod dintr-un show de televiziune. Însă la întâlnirea cu producătorul, scenariștii și vedeta emisiunii, King Kaiser (Joseph Bologna), Swann apare beat criță. Tânărul scenarist Benjy Stone (Mark Linn-Baker) e un fan înfocat al lui Swann și luptă ca acesta să nu fie dat afară, asumându-și să aibă grijă ca actorul să vină treaz la repetiții și în emisiune. Deși nu semnează regia și e doar producător executiv, Mel Brooks își imprimă stilul asupra filmului care seamănă foarte mult cu comediile scrise și regizate de el. Cine nu apreciază acest gen de umor nu va fi foarte încântat de personajele exagerate și situațiile la care trebuie să dai dovadă de multă indulgență ca să te amuzi. Însă deasupra stilului lui Brooks se ridică marele O’Toole, smulgând râsete cu un singur cuvânt sau chiar cu o simplă privire. Din păcate O’Toole nu e mereu în prim plan, realizatorii dezvoltând în paralel o comedie de caracter bazată pe un număr mare de personaje secundare care nu sunt prea amuzante.

My Favorite Year e o comedioară à la Mel Brooks în care sclipește ca o piatră rară unul dintre cei mai mari actori ai omenirii, trecând cu o ușurință uimitoare de la comedie la dramă, fermecând pe oricine îl privește.

The Green Mile (1999)

După succesul fenomenal cu The Shawshank Redemption, ce are la bază o poveste de Stephen King, în următorul său film Frank Darabont adaptează pentru ecran un roman scris de același faimos romancier. Lung ca o epopee, The Green Mile a fost un succes. Însă timpul ne arată că succesul de moment nu e de ajuns și că unele hituri pot ajunge să fie considerate demodate și supraestimate.

Paul Edgecomb (Paul Hanks, Dabs Greer) locuiește într-un azil de bătrâni. Un fragment cu Fred Astaire și Ginger Rogers îi trezește amintiri de pe vremea când era șeful unei închisori unde erau trimiși spre execuție condamnații la moarte. Întâmplarea ce îi marchează existența îl are ca protagonist pe uriașul John Coffey (Michael Clarke Duncan), un bărbat de culoare acuzat de omorârea a două fetițe. Speriat de întuneric, exagerat de sensibil, Coffey se dovedește a fi mai mult decât pare la prima vedere. Pentru lungimea sa de peste trei ore, filmul e o realizare extraordinară. Nici o secundă nu simți trecerea timpului, ba mai mult, ești mereu ținut în suspans și în continuă așteptare. Interpretările actoricești sunt excelente, de mare implicare și cu mult rafinament în cazul lui Hanks, mai puțin cea a lui Clarke Duncan, care înlocuiește sensibilitatea pe care ar trebui să o construiască din interior cu o mimică exagerată și prea puțin credibilă. Scenariul este perfect construit, alternând impecabil momentele tensionate cu cele comice, fantastice sau de emoție puternică, și dezvoltând personaje și povești paralele care se întrepătrund perfect. Totuși, filmul devine extrem de siropos spre final, când se clădește un plan emoțional de dragul emoției și a lacrimilor ușor de stors. Acest plan se sprijină pe o filozofie simplistă, ba chiar puerilă, care nu spune nimic mai mult decât că în lume există atât de mult rău, încât nici un salvator divin nu-l poate stârpi.

The Green Mile e o poveste magică, asemănătoare cu un basm, destul de explicită cât să fie înțeleasă și digerată de absolut toată lumea. Doar că, după peste trei ore de film, nici excelenta atmosferă din închisoarea uitată de lume, nici măiestria lui Tom Hanks nu-ți pot alunga sentimentul că această piatră splendid șlefuită e cam goală pe dinăuntru.

Ice Age: Continental Drift (2012)

La 10 ani după primul film din seria Ice Age, mamutul Manny, leneșul Sid și tigrul preistoric Diego sunt prinși într-o nouă aventură ce promite să le încerce forța de supraviețuire, ingeniozitatea și loialitatea, și să îi maturizeze în acest proces. Și dacă asta i-ar amuza și învăța pe copii principii de bază de abordare a vieții, misiunea s-ar putea numi îndeplinită.

Veverița Scrat, într-o continuă căutare de alune, stă la baza declanșării conflictului ce va pune în mișcare filmul. Fără să vrea, Scrat provoacă mișcarea de formare a continentelor care, desfăcând planeta în bucăți de pământ, îl desparte pe Manny de soția și fata lui. Alături de el ajung prietenii lui buni Sid și Diego și, aruncați în larg pe o bucată de gheață, trebuie să-și găsească împreună drumul înapoi spre casă. Filmul aduce în fața publicului personaje noi, din păcate nu foarte interesante și nici foarte amuzante. Nici umorul lui Sid nu e exploatat la maximum, iar povestea nu e deloc originală. Te aștepți la ceva nou care să te surprindă, dar te trezești că vezi o copie a Piraților din Caraibe, cu întâmplări și situații asemănătoare. Multitudinea de personaje nu foarte fermecătoare și care nu apucă să fie dezvoltate consumă din timpul în care creatorii s-ar fi putut concentra pe cei trei protagoniști pe care publicul seriei Ice Age îi îndrăgește și vrea să-i vadă în acțiune. Ar fi însă nedrept să spunem că filmul nu e amuzant și că îi lipsește acțiunea, dar, așa cum zic americanii, mai puțin ar fi putut fi mai mult. Mai puține personaje, mai puține momente siropoase, mai puține întâmplări neoriginale și neinteresante.

Ice Age: Continental Drift e un film animat cu pirați, gen care se pare că e foarte la modă în lumea producțiilor pentru copii, care se îndepărtează de ideea de epocă de gheață. Amuzantă și cu tâlc e povestea continentului evoluat Scratlantis, a cărui soartă stă tot în lăbuțele lui Scrat.

Five Deep Breaths (2003)

Atunci când te ai ca frații cu prietenul tău cel mai bun, când creșteți împreună, când vă formați împreună, când sunteți apropiați în cele mai intime momente, nici nu-ți imaginezi că va veni un moment când acea prietenie va fi testată, când loialitatea va cere un sacrificiu mult mai mare decât acela de a-ți sprijini prietenul care s-a îmbătat.

Mark (Anslem Richardson) o ajută pe Kwesi, o amică, să-și ia lucrurile din casa iubitului ei, pe care îl părăsește fiindcă o bate. Banny (Jamie Hector), prietenul lui Mark de o viață, vine și el cu ei. Totul pare o simplă formalitate, doar că Mark vrea și răzbunare, vrea să îi dea o lecție fostului iubit. Foarte repede se formează o gașcă ce caută bătaie cu orice preț. Felul în care regizorul american Seith Mann, pe atunci student absolvent, acum un reputat regizor de televiziune, conduce discursul despre intimate al filmului, îi dovedește din plin talentul și abilitatea de a construi și întreține tensiunea unui conflict. Intimitatea e surprinsă în mai multe ipostaze: cea dinte Kwesi și iubitul ei, necunoscută de așa-zișii bărbați gata de luptă, cea dintre Mark și Banny, care îl face pe Banny să meargă până la capăt pentru prietenul său, și o altă intimitate, care pune la îndoială miza conflictului.

Five Deep Breaths sunt acele respirații pe care trebuie să le iei înainte de a te oferi pradă impulsului, acel timp de gândire în care să pui la îndoială totul, căci, oricât de absurd i-ar părea cuiva implicat, există o latură intimă a oricărui om, neștiută nici de cel cu care și-a petrecut aproape toată viața.

North Atlantic (2010)

Atunci când știm despre un film că e inspirat dintr-un fapt real, parcă tot ce se întâmplă capătă alte dimensiuni, fiecare gest, fiecare acțiune capătă alte înțelesuri, grăitoare despre viața omenească. Parcă și creierul nostru e antrenat ca atunci când vede “bazat pe o poveste adevărată” la începutul unui film, să fie pregătit să trimită stimulii necesari pentru a ne emoționa, a crede în frumusețea ființei umane și a ne umple de speranță.

Hugo (Francisco Tavares) e un controlor de trafic aerian undeva în arhipelagul insulelor Azore. Într-una din serile obișnuite de lucru, pe radar apare un avion rătăcit în Atlanticul de Nord. Situația devine tragică atunci când pilotul își declară cantitatea de combustibil rămasă și Hugo o compară cu distanța la care avionul se află de țărm. Singurul ajutor poate veni din partea lui Hugo, unicul în măsură să intermedieze legătura dintre aeronava aflată în pericol și cei ce pot interveni. Ca în orice scurt-metraj, trebuie să existe o răsturnare, o rezolvare inedită, o soluție nebănuită sau un curs neașteptat de evenimente care să te atingă înainte de apariția genericului. Aici acea rezolvare nu e doar neașteptată, dar poartă în ea sentimentul de solidaritate a oamenilor și modul aproape bizar în care se nasc conexiuni între persoane necunoscute, conexiuni capabile de a transcende comunicarea formală, legând pentru totdeuna suflete între ele.

North Atlantic e muzica transpunerii simpatetice de care suntem capabili atunci când ne confruntăm cu o dramă adevărată, e cadoul pe care un om îl face unui necunoscut atunci când îi înțelege suferința.

Jerry Maguire (1996)

Jerry Maguire e dovada că și o comedie romantică se poate bucura de interpretări actoricești excepționale și de relații autentice între personaje. E adevărat că se operează cu teme de suprafață și cu mesaje motivaționale americane puerile, dar căldura pe care actorii o nasc și o emană nu are cum să nu te cucerească.

Jerry Maguire (Tom Cruise), un agent important al celor mai valoroși sportivi ai Statelor Unite, realizează că a ajuns să alerge după bani și succes, indiferent de implicațiile acțiunilor sale asupra celor pe care îi reprezintă. Cu alte cuvinte, realizează că își face treaba fără suflet. Singura persoană care îl susține și îl urmează pe noul lui drum e contabila Dorothy Boyd (Renée Zellweger), care e în secret îndrăgostită de el. Relația lor se conturează emoționant, condusă perfect de Cruise și Zellweger, o extraordinară reușită de distribuție. Amândoi sunt fermecători atât separat cât și împreună. Cuba Gooding Jr., în rolul lui Rod Tidwell, singurul sportiv rămas sub impresariatul lui Maguire, face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, creionând cu mult umor un fotbalist compulsiv obsedat de bani.

Jerry Maguire e redescoperirea acelei fărâme de suflet din lucrurile pe care cândva le-am iubit și apoi le-am luat de-a gata, așa cum poate fi ea arătată de un film adresat publicului american de rând. Optimismul indus e mai puțin fals atunci când niște actori excepționali dau viață personajelor și întâmplărilor ce le sunt destinate.